Primele trei luni ale acestui an stau în memoria mea ca o ceață densă, aproape palpabilă. Dacă încerc acum să fac un pas înapoi, să privesc spre început, nu disting forme clare, ci doar o mare tulbure de incertitudini. Zilele se succedau sub semnul stresului, al întrebărilor fără răspuns, al discuțiilor lungi care păreau să nu ducă nicăieri, ca niște cercuri desenate la nesfârșit pe apă. Totul era suspendat, imprecis, ca și cum viața însăși își ținea respirația. Și totuși, privind din prezent, înțeleg că tocmai această lipsă de direcție, această rătăcire aparent sterilă, a fost solul din care avea să crească restul anului. În confuzia aceea s-au așezat, nevăzute, temeliile. Fiecare neliniște, fiecare conversație fără final a săpat în tăcere un loc pentru ceea ce urma să prindă contur mai târziu.
Apoi a venit primăvara, cu o promisiune nedefinită, dar insistentă. Era diferită; nu prin ceva ce puteai numi sau explica, ci printr-o schimbare subtilă pe care nimeni nu știa să o pună în cuvinte. Doar se simțea. Ca o presimțire blândă, strecurată pe sub piele, fără să ceară permisiune. Se simțea în adierea vântului, mai ușoară, mai curioasă parcă, și într-o rază de soare mai jucăușă care pătrundea printre draperii și dansa în valuri pe podeaua apartamentului. Se simțea până și în lucrurile mărunte, aparent lipsite de importanță; în gustul cafelei, în care am început să torn tot mai puțin lapte, fără niciun motiv anume. Ca și cum, pe nesimțite, eram pregătită să simt lucrurile mai intens, mai nefiltrate, fără să știu încă de ce.

Aprilie a început abrupt, ca o propoziție fără introducere. Din primele zile ale lunii, totul a fost pus în mișcare, deși atunci nu știam încă asta. Țin minte limpede însă ziua aia; ziua în care am plecat la Kaufland pe soare, cu o lumină aproape înșelătoare, și m-am întors înapoi în apartament sub o ninsoare care nu avea ce să caute la început de aprilie. Cerul se răzgândise între timp, iar eu, fără să-mi dau seama, făceam la fel.
Am lăsat plasele cu cumpărături lângă ușă și m-am trântit pe canapea, privind în gol. Hainele îmi erau încă ude, iar tălpile ghetelor lăsaseră deja o baltă tăcută pe parchet, ca o urmă a drumului parcurs. Nu m-am grăbit să șterg nimic. Era unul dintre acele momente suspendate, în care nu faci ordine pentru că dezordinea din jur seamănă prea mult cu cea din interior.
„Și de acum, încotro?” Întrebarea s-a așezat grea, fără grabă, în liniștea apartamentului. Iar răspunsul, neașteptat și aproape ironic, a venit chiar în aceeași seară. Un mesaj. Un mesaj care deschidea o lume. Daniel. „New York”.

De aici, scenariile au început să se scrie singure, ca și cum cineva ar fi apăsat „play” fără să mă întrebe. Apoi New York s-a amânat; o ușă închisă temporar, fără explicații dramatice, iar în locul ei a apărut ideea Berlinului. 
„Eeew… Berlin…”. 
Da, știu. Reacția mea, un amestec de ușoară repulsie și scepticism grăbit, nu avea nimic de-a face cu realitatea care urma să se dezvăluie. Era doar o prejudecată spusă pe jumătate în glumă, pe jumătate din frică.
Am pătruns timizi într-un loc în care s-au scris multe povești, unde s-au pus baze, s-a râs și s-a plâns cu aceeași intensitate. Un spațiu care părea să fi absorbit tot ce fusese trăit între pereții lui. Acolo s-au tras linii și concluzii, s-au auzit tipete, s-au rostit adevăruri. 
Și, poate cel mai important, toate au rămas acolo, ca un ecou care nu mai are nevoie de martori.
În Meistersaal. 
Legenda spune că pe unul dintre pereții lui încă atârnă o fotografie cu doi oameni cântând la un pian. Că într-un colț cineva încă își scrie gândurile pe o foaie, cu fruntea sprijinită în palmă. Că există o fereastră care dă spre un grup ce așteaptă ironic afară, fără să știe că drumurile noastre se vor intersecta din nou, în alte scenarii, alte versiuni ale aceleiași povești.

Luna mai a venit cu o mutare bruscă de decor, din Berlin direct în Londra, fără timp de acomodare. La vremea aceea eram încă un grup ușor disfuncțional, legat mai degrabă de inerție decât de claritate. Ne pierdeam în detalii inutile, în replici fără sens, în direcții care păreau să indice ceva, dar nu duceau nicăieri. Mult zgomot de fond, puțină ordine, multă energie risipită pe lucruri care nu contau cu adevărat; sau așa credeam atunci.
La RS, însă, s-a văzut ceva ce nimeni nu mai văzuse vreodată. Ca și cum locul acela ar fi avut răbdare cu haosul nostru până într-un punct, iar apoi l-ar fi scos la suprafață, brutal și sincer. O ușă spartă cu piciorul, cafele vărsate pe oameni importanți și peste hârtii care ar fi trebuit să rămână curate, mult sclipici aruncat pe podea fără un motiv clar, ca o formă de sfidare sau poate de eliberare. Haine aduse cu trollere din depozitul lui James, împrăștiate ca niște identități temporare, puse pe pauză.
A fost, în același timp, un nou început și aproape ironic, încă un sfârșit. Unul din acele momente în care lucrurile se destramă exact atât cât trebuie ca să poată fi reconstruite altfel. Mai onest. Mai aproape de ce urma să devenim.

Iunie a venit cu o decizie grea, dar limpede. Daniel a ales să ne separe temporar pe toți, un gest care, la momentul respectiv, a părut mai degrabă o ruptură decât o soluție. Și totuși, uneori, ca să poți funcționa ca un grup, trebuie să te înțelegi mai întâi pe tine. Asta a fost lecția. Una spusă fără menajamente, dar cu o logică tăcută, imposibil de ignorat.
Am fost puși, fiecare, într-un „me time” necesar. Nu unul superficial de pauză sau evadare ci un timp de regăsire cu sinele. Un spațiu în care nu mai aveai unde să te ascunzi pentru că nu mai era nimeni altcineva acolo. Și da, era necesar. Fiecare dintre noi încercase deja prea mult să ofere tot ce avea mai bun. Dădusem, trăsesem, forțasem limitele până când oboseala nu mai era doar fizică, ci identitară.
Eram epuizați într-un mod greu de explicat, dar aveam nevoie de reîntregire. Nu cu grupul, nu prin ceilalți, ci fiecare separat, în liniștea propriilor gânduri. Acolo am învățat că uneori a da totul nu este suficient, dacă în proces ajungi să te pierzi pe tine. Că nu poți construi nimic durabil pe absența propriei prezențe.

Mai târziu, în iulie, în sfârșit, New York. L-am așteptat mult. L-am îmbrățișat cu tot haosul lui, fără să încerc să-l înțeleg din prima. L-am iubit instant, cu acea iubire impulsivă care nu cere explicații. New York nu te avertizează, nu te menajează; te ia așa cum ești și te obligă să ții pasul.
Am continuat însă la fel de separați. Nu pentru că nu ne era bine împreună, ci pentru că „împreună” ajunsese să însemne strict munca. Între pereții studiourilor eram un tot, concentrați, aliniați. Dincolo de ușile lor, fiecare își urma propria direcție, propriul ritm, propriile tăceri. Evident că ne intersectam pe străzi, la colțuri de clădiri sau în cafenele alese la întâmplare. Evident că ne scriam seara, bârfind, comentând ziua, râzând de nimicuri. Evident că țineam unii la alții. Și la fel de evident era că încă aveam nevoie de singurătate ca să ne putem înțelege mai bine. Poate mai ales în New York.
New York-ul de iulie era o stare în sine. Ploi de vară neanunțate care izbucneau din senin, spălând asfaltul fierbinte și lăsând în urmă un aer greu, electric. Străzile se goleau pentru câteva minute, apoi se umpleau din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Orașul respira sacadat, între grabă și pauză, între zgomot și liniște. Iar în acest ritm imprevizibil, am învățat că uneori trebuie să te pierzi printre alții ca să te poți regăsi pe tine.

Sfârșitul de iulie și începutul lui august ne-a mutat din nou, de data asta de la New York la Londra, cu sentimentul acela periculos de certitudine. Eram convinși că, în sfârșit, aveam ceva; un tot unitar, un produs final, o formă care nu mai avea nevoie de ajustări. Ne-am întors cu entuziasm și grabă, ca și cum timpul devenise brusc insuficient și trebuia recuperat dintr-o singură mișcare.
Ne-am apucat imediat de lucru. De produs. De trasat din nou traiectorii, linii, direcții, cum vreți să le numiți. Am făcut liste interminabile, am vorbit cu sponsori, am bifat fittinguri, am organizat detalii care păreau esențiale. Agenda era plină, zilele la fel. Și, pe măsură ce bifam tot mai multe lucruri, muzica începea să rămână undeva în fundal. Pentru că noi credeam că deja o aveam. Că partea grea fusese depășită.
Aveam? Doar parțial. Suficient cât să ne amăgim, insuficient cât să ne susțină cu adevărat. Și așa, aproape fără să ne dăm seama, am făcut ce știam deja prea bine. Am amânat. Din nou. Ca și cum am fi pus pauză unui vis, promițându-ne că vom reveni imediat deși știam, în adâncul nostru, că „imediat” nu mai însemna demult ce credeam.
Ce a urmat mai departe a fost, din nou, fuga. Roma. Un teambuilding, deși despre asta am mai povestit și nu mai are rost să insist. Și totuși, simt că nu a fost decât un preludiu. Presimt că alte teambuildinguri, poate mai complicate, mai incomode, mai revelatoare, ne așteaptă undeva în viitor. Pentru că unele procese nu se încheie, ci doar se adâncesc.

Sfârșitul lui august ne-a dus apoi la Chișinău. A fost scurt, da. Dar necesar. Ca o gură de aer proaspăt trasă adânc în piept, fără grabă. Acolo am învățat că nu toate drumurile duc la Roma. Și, mai important, că nu duc nicăieri atâta timp cât uiți de unde pleci. Uneori trebuie să te întorci. Să pui totul pe pauză, pe mute, pe stop, pe ce vrei tu. Dar trebuie să te oprești. Să te aduni.
Să savurezi cafeaua fără grabă. Să uiți de tot ce e dincolo. De deadline-uri, de epuizări, de frici, de acele senzații care nu te fac neapărat să te simți nesigur, ci insuficient. E nevoie de un timp de reconectare. De un timp în care nu mai privești înapoi doar ca să analizezi, ci ca să înțelegi.
Chișinău despre asta a fost. Despre cine suntem noi atunci când punem punct pentru o perioadă. Iar abia după acel punct am putut deschide, cu adevărat, următorul capitol.

Septembrie a fost o pauză. Un timp rar și necesar în care ne-am permis să încetinim, să ne dăm voie să înțelegem mai bine; mai în detaliu, cu mai multă claritate ce urma. Zilele s-au umplut de call-uri, planuri, liste, aprobări. Mult work from home, multă muncă nevăzută, din aceea care nu produce imediat entuziasm, dar fără de care nimic nu se poate construi.
Și totuși, de ce ne-am „izbit” iar? De un marketing agresiv. Din acela care vinde o poveste doar de dragul de a vinde. De oameni noi, de povești noi, de critici neașteptate, de reacții media, de planurile altora care se desfășurau în paralel cu ale noastre. Noi proiectam ceva, în timp ce în jur se construia altceva.
Ne-am adaptat. Am tras aer adânc. S-au schimbat idei, s-au încheiat contracte. S-au schimbat multe ; mai mult decât ar părea la prima vedere, dar nu am să intru în detalii.
Tot ce pot spune este că, uneori, ceea ce vezi la suprafață e doar o versiune simplificată a unei realități cu prea multe ramificații. Iar ce se vede din exterior ajunge să fie doar produsul; unul care vinde mai mult decât au cerut vreodată unii oameni. 
Și asta… asta e trist.

Octombrie a început în forță. Iar New York, iar agitație, iar planuri. Dar de data asta nu de la zero. De data asta în paralel cu marketingul. De data asta încăpățânați pe o idee simplă și grea în același timp: fă să conteze. Nimeni nu a mai încercat să controleze totul. Nu mai era nevoie. S-a lucrat clar, concis, cu direcție. Cu o siguranță care nu venea din certitudini absolute, ci din asumare.
Am înțeles atunci că fiecare direcție a fiecărui om, trebuie respectată. Că fiecare dintre noi putea lucra exact pe segmentul lui, fără să fie tras înapoi sau împins înainte artificial. Am înțeles că suntem un tot unitar, dar fiecare cu o viziune proprie. Și, paradoxal, tocmai asta ne-a ajutat mai mult decât ne-am fi imaginat vreodată.

New York-ul de toamnă a fost diferit. Mai așezat, mai dens, mai real. În continuare, fiecare dintre noi era pe cont propriu în timpul liber. Fiecare își lua timp pentru sine, fără vină, fără explicații. Pauzele de cafea de la Fellini Coffee aveau un aer cinematografic: frunze de toamnă adunate pe trotuar, ceață deasă în unele dimineți, zile ploioase cu trafic dens și claxoane nerăbdătoare. Momentele acelea de „mă prefac că nu văd asta” când apărea ceva neprevăzut și trebuia, pur și simplu, să mergi mai departe.
Era un oraș care nu te mai alerga, ci mergea cu tine. Un New York care nu mai cerea dovada, ci doar prezență. Și, în acest ritm imperfect, dar sincer, lucrurile au început în sfârșit să se lege.
Nopțile în New York aveau propria lor logică, una care începea abia când orașul părea că nu mai are nimic de demonstrat. Erau nopți lungi, uneori obositoare, alteori surprinzător de blânde. Cu pizza mâncată târziu, aproape ritualic la L’Industrie Pizzeria; felia aceea perfect imperfectă care te făcea să crezi, pentru câteva minute, că ai ales exact locul potrivit, exact viața potrivită.
Urma apoi căutarea restaurantelor fancy, cu iz cinematografic. Locuri în care lumina era mereu puțin prea caldă, muzica atent aleasă, iar oamenii păreau că joacă un rol, chiar și atunci când tăceau. Ne plimbam dintr-un cadru în altul, ca într-un film care nu avea încă un titlu clar, dar promitea o poveste bună.
Uneori, seara se simplifica într-un pahar de vin băut pe terasa de la Empire, cu orașul dedesubt, viu, dar distant. Alteori, se prelungea în plimbări mult prea lungi prin Upper East Side, pe străzi tăcute, unde pașii răsunau mai tare decât gândurile. Acolo, New York-ul devenea intim, aproape personal, ca și cum ți-ar fi permis, pentru câteva ore, să faci parte din el fără să ceară nimic în schimb.
Era acel tip de oboseală plăcută, care nu vine din epuizare, ci din prea mult trăit într-o singură zi. Nopțile acelea nu rezolvau nimic, nu ofereau răspunsuri clare. Dar puneau lucrurile în ordine într-un mod subtil, aproape invizibil. Și, uneori, asta era suficient.

Noiembrie. Roma. Din nou.
De data asta, însă, mi-am luat timp. Timp pentru mine. Un timp asumat, fără vină, fără explicații. Timp de mers de dimineață până târziu în noapte, cu pașii obosiți, dar mintea trează. Timp să simt agitația orașului la fiecare colț, la fiecare traversare grăbită, la fiecare claxon care nu părea să deranjeze pe nimeni.
În Roma am avut timp să aflu povești. Unele spuse, altele doar ghicite. Timp să mă conectez exact în momentul în care mă deconectam de tot ce știam. Să mă pierd deliberat, fără hartă, fără destinație, doar cu instinctul.
Am intrat din nou în cafenele mici de pe Via del Pellegrino, cu mese înghesuite și voci amestecate, unde timpul părea că se dilată. Am lăsat ploaia să mă ude fără să mă grăbesc să mă adăpostesc, în timp ce străduțele înguste din Monti parcă mă îmbrățișau, cu zidurile lor vechi și calde, cu tăcerile lor pline de sens.
Și așa m-am lăsat cuprinsă de tot acest amalgam de gânduri și emoții. Fără să le ordonez. Fără să le judec. Pentru tot ce a fost. Pentru tot ce va urma. Ca o pauză necesară între două capitole care încă nu știu cum se vor numi, dar știu că merită trăite.

Decembrie a fost momentul în care am tras linia. Nu cu grabă, nu cu dramatism, ci cu acea liniște care vine doar după ce ai mers mult. A fost luna în care anul s-a așezat, în sfârșit, într-o formă inteligibilă. Nu perfectă. Dar sinceră. Un rezumat care nu s-a scris în date sau realizări, ci în lucrurile pe care le-am înțeles, uneori prea târziu, alteori exact la timp.
A fost un an care ne-a obligat să ieșim din zona de confort. Nu printr-un gest curajos, ci printr-o serie de mici împingeri constante, care nu ne-au lăsat să rămânem unde ne era familiar. Un an care ne-a arătat că separat poate fi la fel de bine ca împreună. Că funcționarea ca tot unitar nu vine din prezență continuă, ci din echilibru interior. Că nu poți construi nimic solid cu alții dacă nu ești, mai întâi, întreg cu tine.
Am învățat să iubim orașe care ascund povești. Orașe care, la rândul lor, au ajuns să le ascundă pe ale noastre. Am învățat cum să dăm pagina, una câte una, fără să știm exact ce urmează, și să navigăm fără teamă prin ceea ce se află dincolo de safe zone. Fără promisiuni. Fără plase de siguranță.
Am învățat, poate cel mai greu, să nu ne pedepsim atunci când nu mai putem. Să fim mai îngăduitori. Să iertăm; pe alții, dar mai ales pe noi. Să înțelegem că pauza nu e abandon, că oboseala nu e eșec, că fragilitatea nu anulează valoarea.
Și, peste toate, am învățat să trăim. 
Nu perfect. 
Nu liniar. 
Ci autentic. 
Cu toate drumurile care ne-au dus departe doar ca să ne aducă, într-un final, mai aproape de noi înșine.

Urmează 2026.
Un an care nu se anunță ca o continuare, ci ca începutul celui mai lung capitol de până acum. Un capitol în care nu va mai fi vorba doar de trei sau patru orașe, ci de multe. De hărți desfăcute la nesfârșit, de trasee care se schimbă din mers, de destinații care nu mai sunt doar puncte pe GPS, ci etape de devenire.
Urmează partea acelei povești pentru care ne-am pregătit opt luni. Opt luni în care nu am învățat doar să supraviețuim, ci să înțelegem de ce o facem. Un an al drumurilor. Al tuturor deciziilor luate la limită. Al melodiilor schimbate în ultimul moment, când intuiția a cântărit mai mult decât planul. Un an în care vom învăța cum să consolidăm ceea ce am început, timid, să construim.
Va fi un an în care oboseala va deveni zilnică. Dar va fi o oboseală dulceagă. Din aceea care nu apasă, ci confirmă. Ca atunci când, într-un final, vezi pentru ce te-ai zbătut. Pentru ce ai mers mai departe chiar și atunci când nu aveai toate răspunsurile.
Și poate că totul se rezumă, până la urmă, la un adevăr simplu, spus cel mai bine într-o limbă care știe să îmbrace sensurile în emoție:

„Chi ha un perché per vivere può sopportare quasi ogni come.”

Pentru că atunci când știi de ce, drumul, oricât de lung ar fi, devine în sfârșit al tău.