Filosofie nocturna

Am impresia că se oprește timpul în loc pentru cei care nu trăiesc, care se sprijină de cer în speranța că se destramă și că prin crăpătura aia minusculă, vor putea fura câtă viață pot. Și stau și mă întreb când s-a crăpat vreodată cerul pentru acele suflete îmbătate cu haos.

Sunt secvențe care nasc întrebări. Am mai fost pe aici pentru că mă simt acasă și totuși deja sunt alții în locul nostru care ne pun punct și o iau de la capăt prin noi. Trăiesc ce ai noștri n-au fost în stare. Arată la fel ca ei, ca noi doar că mai plini de viață, pesemne s-au sprijinit de cer cu toată puterea lor și au reușit să-l crape, fie au fost născuți să trăiască în ciuda altora. Și sunt mulți, ne asemănăm fizic într-atâtea privințe, zâmbetele-s la fel doar că nu sunt false, privirile nu sunt goale, iar întreaga lor ființă dansează pe piesa aia pe care noi n-am fost capabili nici măcar să îndrăznim să punem piciorul pe ringul de dans.

Ei sunt ce nu suntem noi, ne privesc pierduți neștiind cine suntem, neștiind că acțiunile lor din momentul X, ne sunt cunoscute. Am mai auzit și la alții povestea lor doar că acum o vedem prin ei, întocmai unui film care ne este povestit mai întâi ca mai apoi să-i dăm play. Și zâmbești. Încerci. N-ai cum să te bucuri, dar nici nu poți să te prefaci că nu ești mândru pentru că tu știi deja încotro îi poartă destinul. Dacă aș fi putut să-i spun tipei din tren că fix așa mama l-a cunoscut pe tata, în aceleași haine, cu aceiași cercei, în același tren… Dacă aș fi putut să-i spun fetiței cu codițe care zburda pe bulevardul din Sibiu, cea care purta aceiași rochiță vișinie ca mine – cea de acum 20 de ani, că viața n-o să-i fie atât de roz precum pare, că la un moment dat se va desprinde de trecut ca să se regăsească. Și va trebui s-o facă singură, de capul ei, fără ajutor. Va trebui să puna punct de atâtea ori încât o să rămână fără cerneală, se va învinovăți pentru niște greșeli care nu-i aparțin, va iubi fără să-și dea seama și o va face cu o pasiune atât de arzătoare care o va transforma în scrum. Va fi bine, cu inima puțin arsă pe la colțuri, dar cu sufletul intact. Își va da seama prea târziu, va încerca să repare ce s-a stricat doar că din aproape toate punctele de vedere, nimic n-o să mai aibă rezolvare. Numai din alt unghi; alt unghi în care a îngrămădit toată speranța pe care a învățat să n-o piardă pentru că știa ea -moare ultima chiar și atunci când pare că se stinge lent încă de la început.

Trebuie să mai învățăm de la noi, de la alți noi mai noi că de la cei vechi, le-am auzit și trăit deja pe toate și nu ne mai lăsăm surprinși nici de valuri nici de scrum. Trebuie să ne sincronizăm la haos, să îl simțim cum ne tremură în palme atunci când visurile ne scapă printre degete. Și strângem pumnii ca să ne doară. Dar să ne și păstrăm ultimele bucăți din noi care încă se mai zbat în scântei.

Nu mai doare, am învățat să mă temperez. Îmi calmez răbufnirile de când m-am regăsit. Le țin la foc mic ca să reziste. Și energia ia-o de unde nu-i că atunci când e destulă, n-o mai stochez. Am rămas fără memorie așa că trebuie să o consum pe toată din start.

Și iar… e ok așa, m-am obișnuit. La modul, fie ce o fi, pentru cei care știu că m-am născut fără parașută, la 11 grade sigur găsesc una care să mă aducă cu picioarele APROAPE de pământ. Zic “aproape” pentru că n-o să cad (sper eu) de la o înălțime prea mare încât să-mi împrăștii existența în toate cele patru zări. Am mai făcut-o, iar acolo la răspântia lor, nimic nu durează, iar eu vreau să durez; cel puțin atât timp cât există foi și cerneală. Și restul – doar că de restul nu sunt sigură căci uneori parc-aș avea două mâini stângi și bete pe deasupra.

Aș crede că timpul e inuman prin simpla lui efemeritate, diferența e că unii au învățat să-l stăpânească. Se țin bine de el, mai cu o secundă, un minut, o oră. Se țin cu aceeași îndârjire cu care se sprijină de cerul meu fragil care nu mai crapă. Și poate că ar crăpa dacă m-aș apăsa mai tare doar că cine se descurcă apoi cu atâta timp?

Nicicum nu m-aș mulțumi; asta pentru că m-am învățat cu nimic din prea multe si cu prea multe din nimic. “E un haos de contradicții” – este. Poate cel mai reușit haos pentru cei care și-l doresc, cei care au colac de salvare, însă pentru cei care nu… e mai greu. “Dar când de fapt a fost ușor?” Și are dreptate căci n-a fost vreodată facil pentru cei care au avut curajul să riște. Dar atunci când o faci, presupun eu în nerozia mea, că ar fi necesar să fi împăcat cu sufletul. Sau cel puțin cu o parte din el. Iar atunci vei fi ok cu totul și întru totul.

“Nimeni nu a îndrăznit să se joace de-a dragostea cu a lor inimă făcută zob și nimeni nu va avea tupeul să iubească o inimă zdrobită și incapabilă de a mai ferici pe cineva. Toți căutăm perfecțiunea în imperfecțiunile noastre și toți ne vedem viteji când de fapt ne dăm răniți doar ca să scăpăm cu viață din lupta pe care o purtăm în noi. Și atunci întreb dacă oare nu ne mințim pe noi înșine dându-ne drept distruși în fața propriilor autodistrugeri? Avem liberul arbitru atât de liber încât să-și permită a nu lupta? Ca și când n-ar lupta pentru sine, dar pentru alții? Și e pe atât de liber încât să se complacă într-un proces cu un singur final concludent din care nu reiese decât că ne temem de propria noastră persoană? Eu cred că nu, Cristina. Cel care fură din crăpătura cerului pe care îl are deasupra capului nu va fura cât de multă viață va putea; se va sinucide lent, dar sigur. Se va stinge sub falsul auspiciu al eului interior crezând că de fapt și de drept, cele mai mari și nobile războaie se dau pentru tine însuți. Și totuși, pentru tine n-a luptat nimeni azi. Nici măcar tu.”

Și așa dă-i. Dă-i înainte că înapoi ai mai fost și nu ți-a plăcut. Ai incercat din răsputeri să te mulțumești rezemându-te de cer în speranța că-l vei crăpa deși te cunoști și știi că nu ai atâtea putere în interiorul tău. Dă-i înainte că n-ai alte opțiuni la îndemână și mai bine să-ți pară bine că ai luptat și n-ai învins decât să te plângi că ai stat pe margine și doar te-ai întrebat ce-ar fi fost dacă ți-ai fi folosit cele 20 de secunde de curaj nebunesc. Dă-i înainte și nu te mai lamenta că nimeni n-a luptat vreodată pentru altul deși cu toții părem deseori c-o facem.

Iar pentru că am uitat să-mi închei filosofia care nu se bazează pe nimic altceva decât pe o nedefinită polologhie cu sinele sau cu alți buimăciți, te-aș ruga să nu te ierți pentru “curajul” de a renunța înainte de prima încercare. Doar așa; poate la tine s-o desface parașuta sau o pluti colacul de salvare. Doar așa ca și când ai reușit să crăpi cerul și ai ciupit pe nedrept măcar un pumn de viață pe care nimeni altcineva nu va îndrăzni să-l trăiască în locul tău.

Pentru ultima dată, eu am încetat să las scenariile mele să fie jucate de alții fără drepturi de autor. Măcar o dată aș prefera să îl am în față pe alt eu fără să-i citesc viitorul plin de reușite în trecutul meu defectuos. Măcar o dată.

După acest moment, totul a fost mai ușor. Și nu doar în viață. În tot.

Amețeli

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Peste ani. Până azi.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Poate una bună de care îmi voi aminti cu drag, poate una pe care o s-o blestem din tot sufletul.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Am să uit micile detalii despre tine, poveștile pe care mi le spuneai sub clar de lună pentru a te ancora în mine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Tu o să pleci într-acolo unde marea se îmbrățișează cu linia orizontului. Ai să te avânți fără teamă spre necunoscut pentru că te învelești cu tot întregul lui ca și cum îți aparține.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Lumea o să te uite, lumea o să mă uite. Alți pași îi vor șterge pe ai noștri, altcineva va plânge pe perna pe care tu obișnuiai să-ți verși amarul. Ei nu ne vor afla. Nici pe noi, nici povestea noastră.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să vreau să uit de tine pentru că lipsa ta o să doară prea tare, pentru că mă vei condamna să trăiesc singură, pentru că nu mă vei avertiza când vei pleca ci pur și simplu o vei face.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să urăsc unele melodii pentru că-mi vor aduce aminte de tine și nu vreau să retrăiesc aceleași amintiri la nesfârșit. Retrăirile duc la degradare, iar eu vreau să te păstrez întreg în minte cât și în inimă.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și o să-mi lipsești ca acea ultimă piesă de puzzle fără de care nu-ți voi putea completa portretul. O să-ți uit trăsăturile chipului, dar niciodată pe ale sufletului.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Te voi căuta în alte persoane și voi începe să le număr. 1, 2… poate 3, dar 4 îți seamănă cel mai bine. Și știu că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni și cu toate astea te voi căuta pe aceleași străzi, în alți oameni pentru că-mi va fi dor.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și îți voi scrie versuri pe care alții le vor citi când noi nu vom mai fi. Și probabil or să se întrebe despre cine, despre ce. Și vor rămâne cu întrebările pentru că răspunsurile se vor ascunde în trecutul prăfuit de vreme.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și nu te voi povesti cu nimeni pentru că vreau să te păstrez doar pentru mine; știu că sună egoist, dar pe anumiți oameni merită să-i păstrezi doar pentru tine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Dar până atunci avem prezentul, deschis ca o carte în fața noastră, pe care îl parcurgem filă cu filă, capitol cu capitol până la ultima pagină.

Dar până atunci, azi.
Până atunci, azi trăim prezentul, ancorați unul în realitatea celuilalt, creându-ne amintiri pentru anii care vor veni.
Până atunci, azi mi-am propus să te descopăr în cele mai mici detalii; te descopăr prin poveștile pe care mi le spui seară de seară în balcon, sub clar de lună, sub cerul înstelat sau atunci când norii grei se adună.
Până atunci, azi nu plecăm nicăieri; nici spre marea albastră, nici spre orizont. Azi rămânem acasă, departe de lumea dezlănțuită.
Până atunci, azi nu ne uită nimeni, nici noi nu ne pierdem unul de altul pentru că suntem ancorați în lumea pe care am construit-o împreună. Azi nu avem nevoie de nimeni să ne cunoască poveștile. Se oglindesc reciproc și se completează una pe alta, iar până la capitolul final mai avem o viață și încă un pic.
Până atunci, azi nu mă doare lipsa ta pentru că te țin aproape și mă învelesc în tot necunoscutul tău ca și când îmi aparține acum și pentru totdeauna. Azi nu vreau să te uit, să te pierd printre rânduri.
Până atunci, azi te ascult și te cânt; în gând, cu voce tare, în șoaptă, cum pot, cum mi-am învățat inima să te simtă. Și ți-aș pune sufletul pe repeat de la asfințitul soarelui până în zori de zi când ne vom revedea.
Până atunci, azi suntem întregi, avem puzzle-ul complet și nu ne lipsesc bucăți. Suntem compleți într-o lume devastată de haos, o lume care nu știe conceptul de întreg, o lume care se prăbușește pe marginea de sud a orei, care nu are habar cum să se salveze de la nemurire nici dacă ar primi instrucțiuni clare. Și până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? să fim dependenți la nesfârșit de haos?
Până atunci, azi sunt mai conștientă cum nu am fost vreodată de faptul că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiasca alți oameni. Azi nu îți caut chipul în fiecare margine a firii pentru că azi căutarea duce la degradare. Poate mai încolo, peste ani și ani, când voi privi în jur și nu te voi găsi niciunde. Atunci voi începe să număr necunoscuți, în speranța că într-unul din ei vei fi tu; alt tu – cu un puzzle nou, căutând acea bucată lipsă pe care ai încercat să o găsești în cele mai întunecate cotloane ale minții tale.
Până atunci, azi îți voi scrie versuri. Pe unele ai să le citești știind că sunt despre tine, pe altele le vei citi întrebându-te despre cine sunt, iar altele nu le vei citi niciodată pentru că nu trebuie să știi tot despre ce simt și cum simt. Și e mai ok așa, să trebuiască și tu să te înfășori în necunoscutul meu.
Până atunci, azi rămâne la fel. Tot n-o să te povestesc pentru că vreau să rămân o egoistă la capitolul ăsta, vreau să te păstrez doar pentru mine pentru că lumea n-are niciun drept să-ți cunoască sufletul așa – limpede și totuși întunecat, întunecat și totuși luminos.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Până atunci, azi nu. Și nici mâine. Poate că niciodată. Poate o să-mi consum unele pasiuni cu trecerea timpului pentru a face loc altora. Suma viciilor trebuie să rămână constantă. Așa suna cândva un cântec vechi pe care n-ai să-l găsești pentru a-l asculta.

Ziua Joi

Azi e joi, dar nu e despre noi. E despre 17:02 și ce se întâmplă la A. când suntem la 22. Azi e despre visele care se împlinesc atunci când pașii mei alerți se sincronizează cu lipsa ta de direcție. Și tot azi e despre soarele ascuns în priviri, ascuns după clădiri, ascuns în nori, tot mai sus de noi. Despre cine suntem când nu ne ascundem; fraze aruncate din suflet pe buzele noastre atunci când vorbim fără să ne auzim.

Ce am lăsat în urma noastră în ziua joi și ce-a vrut ceasul să ne spună? Oare băusem prea mult prosecco la masa din colț, pierdută printre cuvintele care zburau înainte și înapoi pe tabla cu confesiuni?
A mai trecut un timp de atunci și încă mai tresar ca și când a fost ieri. Sau poate chiar a fost și e joi în fiecare zi, iar eu nu mai găsesc sensul cu dublu sens al orelor târzii când nu știu dacă să te mai aștept, dacă pleci sau dacă vii. Am început să număr stelele, mașinile, un 3 repetitiv care apare zi de zi pe marginea liniștită a serii, din locul în care m-ai lăsat până în locul unde am agățat grijile în cui și le-am dat uitării.
În ziua joi m-am schimbat și-am început să te iubesc puțin mai mult, poate pentru că era o primăvară în iarna care ne-a înghețat sau poate pentru că-mi plăcea să te ascult.
După atâtea zile joi, mă vei găsi tot acolo, dar nu azi și nici mâine. Probabil joia viitoare dacă nu… dar dacă da? Eu nu te voi căuta decât cu gândul pentru că privirea mea te-a găsit și te-a furat, te-a răpit și te-a păstrat într-un sertar nou, un sertar curat ce-ți poartă numele în zilele de joi la A. la 17:02, la numărul 22, pe strada ta, pe strada mea; cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după ploi, dincolo de nori, departe de noi.

Te-ai gândit că nimeni nu va cunoaște povestea zilei joi? Că nimeni nu ne va găsi urmele pe asfaltul ud, murdărit de doruri căzute la pământ, călcate în picioare, purtate de vânt? Sau că am creat povești pe care nu le putem povesti, pe care nimeni nu le va ști. Rămân între patru ochi ca patru zări, răspântia lor, păstrate de suflet la interior, aruncate pe foi ca peste un timp, când dăm ceasul înapoi să îmbătrânim amândoi. Cu pixul pe hârtie, cu palmele tremurânde, iubiri ascunse în cuprinderi calde și blânde.

La A., joi, 17:02, la numărul 22, a fost o primăvară în iarna noastră, cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după nori, tot mai sus de noi. Alergam după un latte, uitând să-mi număr pașii, neștiind unde te găsesc când florile înfloresc. Și nu-mi aduc aminte ziua, nici luna în care ne aflam, doar spectacolul nocturn, o piesă rulând în fundal, rememorând traiectoria unei stele căzătoare pierdute într-un ocean. Am mai trecut de atunci pe acolo și încă trec și acum, nu mai întreb cât este ceasul, nu mai caut să-mi adun emoțiile, iar dorințele nu mai sunt prăfuite, împrăștiate pe pământul ud. E doar zaț la fundul ceștii când nu mai știu dacă plec sau mai rămân. Și nu mi-e dor de tine pentru că te am cu mine acasă, te am gând, te am pe pernă, în toată galaxia și ființa, de la capătul străzii până în cealaltă extremă.

Și nici cerul nu mai plânge în ziua joi, la A. când orologiul bătrân bate ora 17:02, când ne întâlnim cu soarele în priviri la 22, când suntem noi, când nu ne ascundem după degete, când norii nu mai varsă ploi. Când suntem noi la A. în ziua joi.

17:02 la numărul 22.

Cu somnul in ochi

Am pierdut multe nopți și mi-am dat seama că pe aici n-am mai trecut, deși mi-am lăsat în mod constant gândurile în drafturi care sper că într-o zi vor fi publicate. Momentan le las să se odihnească pentru că nu au acumulat maturitatea necesară pentru a fi scoase la lumină, dar cu fiecare noapte care trece, pe măsură ce eu rămân fără vlagă, ele continuă să se hrănească, să crească și să devină acele povești care merită să fie povestite publicului.
Ce s-a schimbat din aprilie până acum? Totul. Viața în sine, planurile de viitor, o parte din oamenii pe care obișnuiam să-i am în preajmă. Am schimbat și decorul pentru că prea mult îmi aducea aminte de trecut, iar eu când vreau să uit, o iau la pas grăbit.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce vor lăsa în urma lor când vor înceta din viață, dar oare câți dintre noi ne-am gândit la ce lăsăm în urmă cât trăim?

Îmi aduc aminte de câțiva oameni pe care i-am  întâlnit de-a lungul celor 28 de ani. Pe unii îi țin minte după chip, după nume sau după poveste. Pe alții însă nu. Nu pot să-i rețin și nici nu vreau; dar sunt totuși recunoscătoare pentru învățăturile primite de la viață, prin intermediul lor. Până la urmă, orice regret vine la pachet cu o lecție. Te-ai putea întoarce iar și iar la persoanele care nu fac nimic altceva decât sa te răneasca, dar ai decis să le lași în trecut. Asta înseamnă putere.


După fiecare accident emoțional, am ales să fug pentru a mă împăca cu mine însămi: eu cea fără experiență de viață versus noua eu – cea cu o experiență în plus și cu lecția învățată.
„Într-o zi am să iau primul tren sau avion la ora respectivă și am să plec oriunde de una singură. Am să las toți oamenii și problemele în spate și am să mă las purtată de vânt. Am să-mi ascult inima și am să cobor în locul ales de ea, unde nimeni nu mă cunoaște și unde voi fi eu însumi. „
Și nu e ușor. Trebuie să lași de la tine pentru a accepta că ai greșit, că te-ai lovit de perete și te-a durut. Dar îți va fi de folos pe viitor (sau așa ar trebui în mod firesc, deși sunt unii care continuă să cadă și cu morala poveștii în brațe).
Acesta a fost și motivul pentru care mi-am găsit refugiul în alt oraș. Acesta și faptul că am avut de mică libertatea de a alege încotro vreau să o apuc în viață, fără să mi se reproșeze că probabil nu iau întocmai deciziile cele mai bune. Dar sunt visurile și rănile mele deopotrivă și trebuie să le dau de capăt sau măcar să mor încercând.

Am ales să las întotdeauna în urmă ceea ce consideram că mi-ar putea face rău în prezent, drept urmare sunt ceea ce sunt astăzi. Oamenii care nu trăiesc în trecut, au mai puține regrete. Ceea ce e de bine pentru că nu poți să îți trăiești ziua de azi cu adevărat dacă te gândești la ziua de ieri. Seneca spunea că nu are rost să-ți amintești suferințele. E și normal, pentru că de ce ai alege să te întorci într-un timp în care ai fost nefericit? Învățăm. Învățăm și mergem mai departe cu curaj.


Bun… Și acum că trecutul e trecut și ne-a arătat o cale mai „dreaptă”, încotro o vom lua pentru a evita alte dezamăgiri?
„Acolo unde ne poartă gândul, instinctul, pașii. Spre acel acolo unde știm că vom putea regăsi un zâmbet de care ne-a fost dor, pe care am vrut să-l prindem în palme și să ni-l întipărim pe buze pentru a ne aparține de azi întotdeauna. Într-acolo unde știm că vom găsi ceea ce am căutat de multă vreme și deși era la îndemână, ne simțeam greoi când încercam să ne aplecăm pentru a-l ridica de la pământ. Cumva timpul s-a întors de partea mea. Am prins puteri, curaj. M-am desprins de toată greutatea pe care o purtam pe umeri și în minte pentru a putea ridica fericirea de jos. Și se merită? Da! Cu fiecare clipă.

Pentru că zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău. Pentru că o poți întâlni la colț de stradă la exact 17:02. Pentru că poate mirosi a soare, a flori de primăvară și a latte. De fapt, asta poate fi chiar salvarea celor care se află într-o criză existențială sau importantă: o cafea cu mult lapte și fără zahar, pregătită în așa fel încât cei care o beau să se simtă mai spirituali; nu există nimeni care la ieșirea din cafenea să nu se simtă mai siguri pe sine, mai frumoși decât erau la intrare.

P.S: Zâmbesc și acum. Mulțumesc!

Jurnal de carantina. Ziua X

Povestea s-a terminat într-o primăvară. Sau a început. Depinde doar din care perspectivă privești, depinde cine îți relatează evenimentele lui 2020 – în care luna ianuarie a fost mai vie decât celelalte luni ale anului. Timpul s-a oprit în loc pentru ca Pământul să-și tragă răsuflarea. Alergase mult prea mult la maraton, motiv pentru care o pereche de ochi oblici a luat inițiativa să-l ajute. Mai întâi unul, apoi doi, cinci, zece, o sută, o mie… primul milion; în fine. Am pierdut numărătoarea. Sau n-am pierdut-o, dar nu mai țin cont de ea. Nu mai țin cont pentru că am obosit și eu să tot adun.

Acum număr orele petrecute într-un platou de filmare. Ar trebui să intrăm în Guiness Book pentru filmul cu cea mai lungă distribuție, mai precis în jur de 7 miliarde de actori. Nu vom fi nominalizați nici la Berlinale, Oscar, Cannes, nu vom primi vreun Glob de Aur și nici nu vom aplauda la final. În filmul ăsta, mulți dintre noi s-au îmbolnăvit de la oboseală și au murit. Restul care am rămas în picioare, jucăm cum putem, de acasă. Scenariul este agasant, ne pune în dificultate. E greu să stai departe de cei dragi, să nu-i poți îmbrățișa. A trecut ceva vreme de când nu mi-am văzut prietenii, dar ăsta e dezavantajul meseriei, mai ales când joci într-o producție de asemenea amploare. Nu știu dacă ați apucat să vedeți trailerul, dar dacă dați un search pe Google cu Contagion 2011, ar trebui să vă apară. Da, știu, a durat cam mult. Inițial era vorba să jucăm în 2012 după alt scenariu din 2009, dar mayașii n-au avut buget. Nici acum n-avem, dar toate statele au făcut împrumuturi și eforturi considerabile ca să dăm startul acestui proiect.

Acum să vă povestesc puțin despre rolul meu. 2020 a produs câteva schimbări în viața mea. Toate activitățile de care eram dependentă au fost puse pe pauză. Stop cadru. Toți oamenii de care eram dependentă s-au retras la casele lor. Deplasări? Zero. Concerte? Tragem linie. Pare sfârșitul și se simte. Zâmbești, speri, crezi că mâine va fi mai bine, că te vei urca în mașină și vei ajunge la mare. Dar nu se va întâmpla. Și decât să te îmbeți cu apă rece, mai bine bei direct vodka.

Acum Tom și Jerry s-au împrietenit și se uită împreună la Netflix, Rapunzel s-a tuns, iar Cenușăreasa și-a găsit pantoful în timp ce își făcea curat prin casă. Nu mai iese noaptea după prinți fermecători, deși ar putea completa o declarație pe propria răspundere. Dar unde să mearga? Balurile s-au anulat. În aceeași notă, toate visurile s-au îndeplinit. Philes Fogg pornise acum câțiva ani buni într-o călătorie în jurul Pământului. Avea un plan elaborat. La un moment dat, în călătoria lui, a întâlnit-o pe Romy. S-au îndrăgostit, iar acum stau izolați pe undeva. Fogg nu mai știe ce va face sau dacă mai face ceva. Călătoriile sunt și ele pe lista neagră. Pare că ăsta a fost Destinul. Să pornească la drum în necunoscut pentru a o cunoaște pe Romy. Un început reprezintă sfârșitul unui capitol, trebuie doar să înțelegi și să te resemnezi.

Din rolul meu învăț să descopăr oamenii și să mă descopăr implicit și pe mine. Învăț să trăiesc ca în copilărie, din nou. Mi-e frică? Poate că da, dar mai degrabă mi-e dor de normalitate. De ceea ce am considerat că e normal să trăiești. Mi-e dor de oameni, de priviri care comunică fără să spună prea multe. Mi-e dor de îmbrățișări și e unul din cele mai întunecate coșmaruri. Ia-mi îmbrățișările și îmi poți anula existența. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască singuri. Suntem dependenți de alți oameni. Suntem dependenți să respirăm aerul nefiltrat, chiar dacă e poluat. Suntem dependenți să ne zâmbim cu gura, nu doar cu ochii. Suntem dependenți de a ne împreuna mâinile fără paravane din latex. Suntem dependenți ca cineva să ne șteargă lacrima de pe obraz, nu să fie absorbită de o pânză care acoperă orice emoție. Suntem făcuți să fim liberi și să trăim o libertate neîngrădită.

Nu va dura prea mult. Pentru unii dintre noi, deja nu mai durează. Oamenii au început să sfideze autoritățile, normele impuse. Și nu-i condamn. Suntem învățați să trăim liberi. N-am greșit atât de mult încât să fim pedepsiți așa. Pauza ta, dragă Terra, îți omoară viața, pe noi. Înțeleg că ai obosit, dar te rog să începi să alergi din nou la maraton. Alergăm și noi cu tine că tare ne lipsește mișcarea. Dacă pe noi ne închizi, tu din ce mai trăiești? Ai două variante: ori simți freamătul nostru și te încarci cu emoție, ori te inunzi de la atâtea lacrimi și ne plângi de milă.

Noi am ales să stăm acasă. E rândul tău să alegi cum vrei să trăiești. Noi, locuitorii și prietenii tăi, ne-am învățat lecția și te iubim.

La finalul acestei experiențe, vom trage linie. Credem că dincolo de porțile platoului de filmare va exista ceea ce noi cunoșteam că e normal, doar că orice rol pe care îl jucăm în viața asta, lasă amprente. Ne marchează. Ne vom întoarce la normal, dar o să trăim mai profund, mai dependenți de comuniunea în care trăim. O să apreciem altfel timpul, sănătatea, liniștea casei, traficul, întâlnirile cu cei dragi.

Ne-am schimbat și continuăm să o facem.

Martie, 2020. #acasa

Vezi cerul ăsta? E atât de mare, și totuși, sub el ne-am găsit noi și suntem împreună.

E trecut de miezul nopții și undeva în noiembrie se dizolvă răceala tristeților tale. Multiplele amintiri se cațără în toi de noapte pe pleoapele intacte, agită spirite legate și înfocate, deznoadă gânduri și simți cum începi să dezlegi enigme în ochi care nu ți-au scormonit niciodată setea din privire sau trecutul pe care îl strângi în brațe ca pe o perna pe care îți culci capul în nopțile ploioase. Lunile te sufocau, oful tău căuta acalmia, răstimpul de liniște și potolirea. Îți treceai mâinile sălbatice prin furtuni și amețeală; după atâtea frământări, repaos.

Noiembrie, apoi Decembrie. Rece, cald, rece din nou. M-ai luat de mână și ne-am închis în baie. Ai fi vrut să-mi spui mai multe, dar cuvintele rămâneau înecate într-un ocean de gânduri în care nici măcar tu nu te-ai fi avântat:

„Adevărul e că fiecare luptă pentru el. Cele mai nobile războaie sunt cele purtate pentru ceilalți, pentru că știi că există forța unui ideal pur, și nu a unui interes. Pentru mine n-a luptat nimeni, astăzi.” Mi-am lăsat privirea în pământ pentru că aveai dreptate, deși noțiunea de război contura în mintea mea o cu totul altă poveste. N-am știut ce să-ți răspund, așa că am lăsat fumul de țigară să se risipească în aer.

Ianuarie s-a scurs lent, mult prea lent pentru a-mi putea lua gândul de la tine. Mi-aș mulțumi pentru faptul că am învățat cum e să lupți pentru altcineva, pentru idealul ăla pur, pentru tine. Pentru tine în special, deși cana ta de cafea era goală. A trecut.

A venit februarie și viața a început să se mai trezească în jurul nostru. De aici până-n martie, doar un pas. Nu știam pe atunci că urma să ne trezim și noi, de tot. Pe atunci eu încă visam, iar tu coseai indicii în paginile propriei cărți. Cuvintele au devenit singurul scut care te mai proteja în fața inamicului tău: curajul. Lipsa lui se manifesta acut în frecvențe joase la suprafață, dar în interior era haos și furtuni. Spre finalul lunii, te-ai calmat. Soarele nu se mai ascundea timid printre nori. A încălzit totul.

La început de martie, oamenii erau fericiți. Ne bucuram de plimbări lungi, de razele subtile ce înduioșau sufletele ușor răcite de iarnă, de o cafea cu lapte la terasa cea mai apropiată de birou, de muzică, ghiocei și de orice altceva ce ne înconjura. De libertate, mai pe scurt. Ne-am făcut planuri să fugim departe. Să nu ne întrerupă nici timpul și nici oamenii. Ne ascundeam noaptea în parcare ca să așteptăm zorii, iar mai apoi, să o luăm de la capăt. Iar și iar și iar.

La un moment dat, viața s-a dat peste cap. Planurile noastre de mai târziu au devenit planurile de acum. Trebuie să ne adaptăm. Am tot zis că o facem din mers. Am tot zis că avem timp pentru toate. Am tot zis că plecăm încoace și încolo, că primăvara abia începe, că trebuie sa le facem treptat. Nu ne mutăm acum. Mai târziu. Mai târziu a devenit acum. Și nu mă plâng. Nu mă plâng deloc pentru că 24 din 24 nu e vreo plictiseală cu tine. Mi-ai promis o poezie, dar mi-ai dat o întreagă carte.

„Uneori, două suflete sunt create împreună, îndrăgostite unul de celalalt, înainte de a se naște. O să descoperi asta mai târziu, când te vei căuta din răsputeri, când te vei pierde de mii de ori pentru a te putea regăsi. Și o vei face acolo unde nu te aștepți. Acolo unde băteai în pieptul unui om care se căuta la rândul lui în orele târzii, în timp ce își îneca amarul în paharul cu vin de pe noptieră. „

Există momente în viața ta când realizezi că nu contează ce ai, cât ai, cum și cine ești, ci doar cine te ține de mână și e lângă tine în momentele în care nu ar trebui să fii singur. Sunt acele momente care vin pe nepusă masă, dar care te îndeamnă să rămâi. E ca o invitație la dans. Accepți deși nu ai dansat până acum cu cineva și mai ales în întuneric. Te învârte amețitor. Tremuri. Îți pui o mie de întrebări când de fapt răspunsul e unul singur: faptul că el e lângă tine îți arată că există ceva mai bun decât ciocolata.

Cea mai frumoasă parte din tot haosul în care trăim, ești tu. Și e bine cu tine; la un ceai, la o cafea, sub plapumă, lângă sufletul tău. Mi-e bine și când nu-mi e. M-ai învățat că inima bate din două motive: să te țină în viață și să te facă să iubești.
În toată nebunia firii, a Pământului, a pandemiei care ne ține închiși în casă, continuă să mă răscolești cu blândețe așa cum m-ai obișnuit. Continuă să mă îmbeți cu sărutul ăla scurt care îmi vibrează în corp și îmi electrocutează simțurile. Continuă să mă strângi la pieptul tău, să fiu ezitantă, dar sigură pe tine. Continuă să-mi fii poezie ca să îți fiu carte. Și continuă așa până când epuizăm toate continuările.

Pentru toată incertitudinea corpului, pentru toată agitația degetelor, pentru apa caldă din duș și pentru toate nopțile de nesomn, m-am decis să rămân. Fii casă pentru sufletul meu!

PS: „pentru că râsul crează amnezie. Pur și simplu, uiți că ești rănit. „

Despre altii am mai scris.

Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!

Viata se intampla

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe. Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

Încep cu sfârșitul unui articol anterior. Și pun punct. Pun punct pentru că nu am alte semne de punctuație disponibile. Pun punct pentru că virgula necesită continuitate, semnul întrebării caută răspunsuri, exclamația nu poate acoperi toate stările sufletești din vocativul sufletului, cele două puncte nu vor anunța nicio vorbire directă ori vreo explicație. Apostroful ar putea marca numai căderile accidentale ale unor sunete la final de cuvânt, dar nu și de etapă. Punctele de suspensie sunt prea tragice, iar aici singura tragedie nu vrea să poarte vreun semn distinctiv.

Am căutat perfectul cu el de mână și m-a lăsat să plec de fiecare dată când m-am rătăcit în propriile alegeri.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece. Dacă e să fie, o să se întoarcă înapoi.

Am plecat, dar niciodată prea departe. Și mereu m-am întors pentru că…pentru că. Aș putea spune că așa a fost să fie, dar de fapt, fericirea mea a depins întotdeauna de el. Deși departe fiind, i-am căutat chipul în fiecare margine a firii. M-am pierdut în priviri și în zâmbete care nu îmi aparțineau în totalitate. Așa au trecut câteva luni din 2019 și vreo alte câteva adunate în ultimii cinci ani. Și m-am îmbătat cu apă rece că mi-e bine. Ce-i drept, mi-a fost. Temporar. Dar am învățat că adevărata fericire e atunci când sufletul încetează să caute ce nu are și începe să prețuiască ce este. Am învățat că cea mai importantă împăcare este întâi cea cu sinele, atunci când reușești să faci un pas în spate și să asculți dorințele din spatele gândurilor și motivele care chiar contează.

N-am fost niciodată conștientă în proporție de 100% de ceea ce el reprezenta cu adevărat pentru mine. Era refugiul meu atunci când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, când mă loveam de întrebări fără răspuns sau când pur și simplu, voiam să fiu doar eu cu el, departe de lumea dezlănțuită.  Era tot ce îmi doream și tot ce lăsam să-mi scape printre degete de teamă ca nu cumva să sufăr într-o bună zi, deși nu aveam niciun motiv pertinent; poate doar o dezamăgire anterioară provocată de o iubire neîmplinită.  Timpul și-a pus amprenta peste noi și m-am îndrăgostit iremediabil de zâmbetul lui, de modul subtil în care dădea buzna în sufletul meu și se așeza comfortabil, refuzând să plece.  Plecam eu înaintea lui din propriul meu cuib, doar-doar o face și el același lucru. Nu s-a întâmplat. A rămas acolo, ancorat în toate amintirile trecutului și planurile viitorului. Pentru mine, pentru clipele în care aveam nevoie de cineva care să  mă tragă la mal când mă avântam în valuri periculoase, pentru miile de kilometri parcurse împreună și pentru alte mii distanță între noi.

Cu cinci ani în urmă, nu mai aveam niciun plan. Eram eu cu mine, cu un mănunchi de coli de scris și un pix care scria perfect cele mai nechibzuite gânduri. Era despre Cristina aia care spera să primească măcar un răspuns  la o scrisoare din 13, dar care a ajuns pe minus cu ideile. Cristina nu citise ”Viața pe un peron” și credea că în trenul pe care îl aștepta avea să fie un loc disponibil pentru ea, deși nici măcar bilet nu-și cumpărase.  Timpul devenise inamicul ei. Auzise povești cum că nu e nicio grabă și că toate lucrurile vin de la sine. Cafeaua se răcise de la atâta speranță, iar trenul era full.
Apoi, l-am cunoscut pe el. Am pus apă în ibric și ibricul pe foc. Două lingurițe de cafea și am așteptat să dea în clocot. Fără zahăr, doar cu puțin lapte.
Eu cu el vorbind despre banalități.
Despre ce conta la vremea aia mai mult sau mai puțin.
Despre ce înseamnă să fii departe de casă și totuși să te simți acasă.
Despre cum la el în țară sunt două anotimpuri, iar la noi patru.
Despre avioane în loc de trenuri.
Despre Sarailie versus Pavlova.
Despre Rom Tricolor versus Tim-Tams.
Despre muzica lui și filmele mele.
Despre foști, foste, dezamăgiri.
Despre noi separat. Iar mai apoi, după câteva luni de vorbă, despre noi împreună.

Și viața a început să se întâmple. Mai întâi am luat-o la pas prin toate amintirile și deciziile. Am pus puct tuturor sfârșiturilor de propoziție rămase în aer. Am încheiat capitolele ”Scrisori pe strada lui Decembrie”, ”Trenul care n-a mai oprit în gara mea” și ”Timpul nu așteaptă”.
Am început o altă carte la care scriu de cinci ani și trebuie să recunosc că are personalitate proprie. Uneori se scrie singură, iar când mă împotmolesc în gânduri și idei, se închide și se deschide la pagina 1. O recitesc. Plâng, retrăiesc fiecare paragraf, zâmbesc și continui capitolul. Și îmi dau seama că poveștile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Undeva, departe în lumea asta, cineva se oglindește în ceea ce trăiești tu. Iar dacă l-ai găsit, nu-l lăsa să plece. Restul îl veți povesti împreună. Pentru că nu e nimic mai reușit ca două povești ce se împletesc.

Și da, viața se întâmplă în timp ce tu stai și îți pui gândurile pe o foaie de hârtie. Viața se întâmplă atunci când lași garda jos pentru un moment și te uiți la tot ce ai pierdut, la planurile care nu s-au concretizat, la viitor – atât de incert și nesigur și totuși atât de plin de idealuri.

Viața se întâmplă și trebuie să riști. Azi, mâine, o lună, un an. Până într-o zi când poți să rămâi fericit pentru toată viața.

later signature:
Eu cu F. – o viață.

Jurnal de prietenie

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

Iunie la miezul nopții.

E o noapte agitată de iunie, dintr-o vară ce se anunță diferită. Cumva ne-am trezit din hibernare după ierni friguroase și obositoare în care sufletul a preferat să înghețe. Dincolo de ferestre, furtuna se dezlănțuie ca și când ar vrea să stingă focurile din timpul zilei, iar pe ritmul ploii care bate în geam, îmi bate și inima.

Degetele lui prin părul meu răvășit și privirile noastre care, pentru prima oară după mult timp incert și haotic, transmit siguranță. Brațele lui care mă cuprind cu calm și desprind subtil din mine îndoieli și regrete. Buzele lui care îmi sărută zâmbetul și o atingere timidă pe umărul gol. Îmi răscolește prin amintiri cu o blândețe pe care am căutat-o în ochii celor care n-au înțeles cum funcționează iubirea. Se agață de toată ființa mea, iar eu îl las pentru că știe cum să vindece răni din trecut fără să întrebe cine sau ce le-a provocat.

Și îl descopăr aici, pe canapeaua din sufragerie, departe de lumea dezlănțuită de furtuna care pare să destrame forfota cotidiană. Descopăr un el necesar mie, un el cu care de azi pornesc la drum spre viitor fără teama zilei de mâine. Și l-aș ține o viață și încă puțin lângă mine de-aș putea fără să mă tem de nimic. Nu-mi trebuie curaj să-l iubesc deși până la el, am pendulat constant între da și nu adunând regrete în loc de bucurii. E diferit, iar unele iubiri nu necesită deloc curaj când simți că ai găsit pe acel cineva care trăiește prin tine, cu tine și care te împacă numai printr-o atingere. Mi-e pace și dezordine ordonată. Mi-e tot.

Prin draperia trasă intră discret o rază de la un felinar stradal, iar cearșaful e încă rece și neșifonat de gânduri. Ne privim în întuneric și totuși vedem dorința imprimată pe retine. Vedem stângăciile, temerile, dezastrul din noi. Mă cuprinde strâns și imi dau seama cât de mult l-am așteptat. În îmbrățișarea lui mă simt acasă. Cumva, ne-am aparținut reciproc din totdeauna. Aș putea certa timpul care ne-a condus orbește ani la rând pe drumuri diferite; timpul, care ne-a aruncat voit în brațe greșite, în priviri ce nu transmiteau nimic. Ne-am putea certa pe noi care am ezitat să ne iubim de teamă că poate nu merită încercat. Sau am putea mulțumi celor care au văzut frumosul din noi și ne-au împins să acceptăm necunoscutul, să recunoaștem dorința. Ori am putea să ne iubim fără să mai căutăm răspunsuri la întrebări pe care nu ni le mai punem de ceva vreme.

Acum sunt liniștită, iar timpul e de partea mea. În răcoarea nopții și pe muzica ploii ce cântă la pervaz, mă las în brațele lui și mă abandonez acolo, lângă inimă. Degetele i se plimba nestingherit pe spatele meu, iar ochii cer confirmări. Îmi ridic privirea și mă pierd într-a lui. Îl sărut scurt în loc de aprobări inutile. Știe ce vreau și ce provoacă în mine dincolo de orice atingere. Iar de aici, cuvintele nu-și mai au rostul. Restul poveștii se scrie de la sine prin palmele noastre împreunate care ard orice silabă. Lipsiți de remușcări și gânduri, amețiți de vinul roșu și parfumul ploii, ne rătăcim în patul rece lăsând ca zorii zilei să ne găsească împreună sub o pătură.

Cafeaua de dimineață, ochii tăi negri, tu.

Numeste-o cum vrei

Cineva m-a luat de mână la ora asfințitului și m-a dus să văd cum e construită fericirea. Sub culori de foc și o adiere plăpândă, cu o privire aproape părintească, mi-a spus așa:
”Fericirea e pentru oameni încăpățânați; pentru oameni care nu renunță ușor la alți oameni. Căutăm fericirea la fel cum își căuta bunica din poveste ochelarii : îi căuta peste tot și de fapt îi avea pe nas. Și deși dragostea nu e un joc, putem spune că dacă ești fericit, l-ai câștigat. Să nu-ți fie frică să alergi după ceea ce te face fericit. Alege pentru tine și bucură-te de ceea ce ai aici, aproape. Poveștile nu sunt făcute să trăiască singure, iar dacă ai găsit bucăți din tine în cineva, oprește-l și povestiți, iar cartea o veți scrie împreuna pentru că nimic nu e mai frumos ca două povești ce se întrepătrund.”

N-aș scrie despre tine povești. Mai degrabă le-aș trăi și le-aș păstra doar pentru noi. Numește-o egoism sau proprietate personală; sau cum vrei tu, dar te-aș ascunde în cele mai secrete locuri ale sufletului meu.

Nu aș construi castele de nisip cu tine. Mai degrabă ne-am plimba nopți la rând pe țărmul din Costinești sau Vamă, iar brațele tale și cerul mi-ar fi singura casă de care aș avea nevoie.  Numește-o singuranță sau împlinire; numește-o cum vrei tu, dar aș străbate la pas kilometri întregi fără să caut altă bucurie mai mare.

Ți-aș scrie acum mai multe rânduri despre o zi senină de vară pe plajă – o zi în rochie albă și converși , pe final de august. Ți-aș scrie despre ziua asta fără rețineri la fel cum am adoptat-o fără voie și am făcut-o să fie a noastră în cele mai dubioase circumstanțe. Ți-aș povesti despre cum o văd prin ochii  mei și cât de mult o aștept, dar cumva nu vreau să grăbesc timpul. Numește-o răbdare cruntă sau dorință; numește-o cum vrei tu, dar aș încetini trecerea zilelor pentru a sta cât mai mult în preajma ta.

Aș scrie despre cum te-am cunoscut; sau nu pentru că ar fi destul de lungă povestea și ar trebui să răscolesc în niște decizii care m-au impulsionat să ajung aici. Piesele de domino au fost așezate cu grijă în trecutul nostru ca două șiruri de evenimente să-și găsească punctul comun. Și așa ne-am găsit și noi, la o răscruce de drumuri, având viziuni diferite și totuși similare pe care nu le-am observat decât după o furtună neanunțată. Numește-o destin sau coincidență; numește-o cum vrei tu, dar cred  că toate se întamplă cu un motiv, iar nouă așa ne-a fost dat chiar dacă a trebuit să fim împinși de la spate să recunoaștem că da, ne iubim.

Și vreau să te țin lângă mine pentru totdeauna. Pentru cum îmi săruți zâmbetul pe care mi-l pui zilnic pe buze. Pentru că îmi ești liniște și nebunie în același timp. Pentru  brațele care m-au apropiat de inima ta. Pentru râsul ăla isteric pe care îl ai uneori. Pentru că îmi vine să te lovesc uneori de drag sau pentru când ești prost. Pentru că suntem doi copii. Pentru că acolo unde ești tu sunt și eu. Pentru viața din ochii tăi. Pentru prea multe cafele cu lapte și prea mulți pași pierduți în noapte. Pentru dimineți ploioase, îmbrățișări lungi, clătite cu Nutella și jucării de pluș.
Îmi ești apus de soare și răsărit de lună. Îmi ești mister, bucurie și încântare.
Te vreau și vreau să-mi fii viață și izvor de energie.

Numește-o dragoste sau pasiune; numește-o cum vrei, dar rămâi în fiecare zi cu un ceas mai mult lângă mine.

Pentru  noi.
Pentru viitor.

 

Scrisori, partea I. De la inceputuri

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Povestea jucariilor

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

O autostrada spre casa

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.