Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Poate una bună de care îmi voi aminti cu drag, poate una pe care o s-o blestem din tot sufletul.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Am să uit micile detalii despre tine, poveștile pe care mi le spuneai sub clar de lună pentru a te ancora în mine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Tu o să pleci într-acolo unde marea se îmbrățișează cu linia orizontului. Ai să te avânți fără teamă spre necunoscut pentru că te învelești cu tot întregul lui ca și cum îți aparține.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Lumea o să te uite, lumea o să mă uite. Alți pași îi vor șterge pe ai noștri, altcineva va plânge pe perna pe care tu obișnuiai să-ți verși amarul. Ei nu ne vor afla. Nici pe noi, nici povestea noastră.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să vreau să uit de tine pentru că lipsa ta o să doară prea tare, pentru că mă vei condamna să trăiesc singură, pentru că nu mă vei avertiza când vei pleca ci pur și simplu o vei face.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să urăsc unele melodii pentru că-mi vor aduce aminte de tine și nu vreau să retrăiesc aceleași amintiri la nesfârșit. Retrăirile duc la degradare, iar eu vreau să te păstrez întreg în minte cât și în inimă.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și o să-mi lipsești ca acea ultimă piesă de puzzle fără de care nu-ți voi putea completa portretul. O să-ți uit trăsăturile chipului, dar niciodată pe ale sufletului.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Te voi căuta în alte persoane și voi începe să le număr. 1, 2… poate 3, dar 4 îți seamănă cel mai bine. Și știu că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni și cu toate astea te voi căuta pe aceleași străzi, în alți oameni pentru că-mi va fi dor.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și îți voi scrie versuri pe care alții le vor citi când noi nu vom mai fi. Și probabil or să se întrebe despre cine, despre ce. Și vor rămâne cu întrebările pentru că răspunsurile se vor ascunde în trecutul prăfuit de vreme.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și nu te voi povesti cu nimeni pentru că vreau să te păstrez doar pentru mine; știu că sună egoist, dar pe anumiți oameni merită să-i păstrezi doar pentru tine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Dar până atunci avem prezentul, deschis ca o carte în fața noastră, pe care îl parcurgem filă cu filă, capitol cu capitol până la ultima pagină.

Dar până atunci, azi.
Până atunci, azi trăim prezentul, ancorați unul în realitatea celuilalt, creându-ne amintiri pentru anii care vor veni.
Până atunci, azi mi-am propus să te descopăr în cele mai mici detalii; te descopăr prin poveștile pe care mi le spui seară de seară în balcon, sub clar de lună, sub cerul înstelat sau atunci când norii grei se adună.
Până atunci, azi nu plecăm nicăieri; nici spre marea albastră, nici spre orizont. Azi rămânem acasă, departe de lumea dezlănțuită.
Până atunci, azi nu ne uită nimeni, nici noi nu ne pierdem unul de altul pentru că suntem ancorați în lumea pe care am construit-o împreună. Azi nu avem nevoie de nimeni să ne cunoască poveștile. Se oglindesc reciproc și se completează una pe alta, iar până la capitolul final mai avem o viață și încă un pic.
Până atunci, azi nu mă doare lipsa ta pentru că te țin aproape și mă învelesc în tot necunoscutul tău ca și când îmi aparține acum și pentru totdeauna. Azi nu vreau să te uit, să te pierd printre rânduri.
Până atunci, azi te ascult și te cânt; în gând, cu voce tare, în șoaptă, cum pot, cum mi-am învățat inima să te simtă. Și ți-aș pune sufletul pe repeat de la asfințitul soarelui până în zori de zi când ne vom revedea.
Până atunci, azi suntem întregi, avem puzzle-ul complet și nu ne lipsesc bucăți. Suntem compleți într-o lume devastată de haos, o lume care nu știe conceptul de întreg, o lume care se prăbușește pe marginea de sud a orei, care nu are habar cum să se salveze de la nemurire nici dacă ar primi instrucțiuni clare. Și până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? să fim dependenți la nesfârșit de haos?
Până atunci, azi sunt mai conștientă cum nu am fost vreodată de faptul că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiasca alți oameni. Azi nu îți caut chipul în fiecare margine a firii pentru că azi căutarea duce la degradare. Poate mai încolo, peste ani și ani, când voi privi în jur și nu te voi găsi niciunde. Atunci voi începe să număr necunoscuți, în speranța că într-unul din ei vei fi tu; alt tu – cu un puzzle nou, căutând acea bucată lipsă pe care ai încercat să o găsești în cele mai întunecate cotloane ale minții tale.
Până atunci, azi îți voi scrie versuri. Pe unele ai să le citești știind că sunt despre tine, pe altele le vei citi întrebându-te despre cine sunt, iar altele nu le vei citi niciodată pentru că nu trebuie să știi tot despre ce simt și cum simt. Și e mai ok așa, să trebuiască și tu să te înfășori în necunoscutul meu.
Până atunci, azi rămâne la fel. Tot n-o să te povestesc pentru că vreau să rămân o egoistă la capitolul ăsta, vreau să te păstrez doar pentru mine pentru că lumea n-are niciun drept să-ți cunoască sufletul așa – limpede și totuși întunecat, întunecat și totuși luminos.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Până atunci, azi nu. Și nici mâine. Poate că niciodată. Poate o să-mi consum unele pasiuni cu trecerea timpului pentru a face loc altora. Suma viciilor trebuie să rămână constantă. Așa suna cândva un cântec vechi pe care n-ai să-l găsești pentru a-l asculta.