Trebuia să scriu despre altceva, dar am ales să fac un ocol ca să scriu despre tine. Sincer, mi-am cam prins urechile în ce voiam să scriu anterior, așa că îți mulțumesc pentru pauza asta de care avea nevoie creierul meu. Aș fi putut să-ți scriu o scrisoare pe care să ți-o livrez personal în cutia poștală, dar am cam început să mă tem de ele. Unele nu sunt făcute să ajungă vreodată la destinatar, se pierd pe drum chiar dacă drumul e unul si(n)gur, motiv pentru care iată-ne aici în punctul în care am ales să-ți livrez scrisoarea în mod public.

Parcă așa a și început, nu? Povestind în miez de noapte despre cazul unei scrisori pierdute, asta după ce ți-am invadat liniștea apăsătoare și ți-au tresărit puțin cele patru camere. Apoi ne-am descusut iubirile. Împlinite, neîmplinite, la timpul potrivit, la timpul total nepotrivit, probleme dintr-astea existențiale printre care și teoria paharelor:

“Și crezi că vei fi pregătit când se va umple paharul? O să aștepți să dea pe afară. Apoi vei face rost de alt pahar pe care îl vei umple. Iar apoi o să te trezești cu zeci de pahare pe birou, într-o dezordine sufletească din care nu ai habar cum să iesi, vei fi ud tot că o să curgă și pe tine și o să te trezești că nu mai ai alte pahare pe care le poți folosi. Și nu vei putea pleca să cumperi altele noi pentru că există riscul să inunzi apartamentul, iar apoi tot tu vei plăti renovările, doar că în realitate plătești cu timpul tău, cu viața și libertățile tale.”

Cam multă filosofie în nopțile alea lungi, nu? Ce-i drept până la urmă, au fost cu folos. Recunosc că m-au și obosit de multe ori, mi-ai dat dureri de cap, dar ai noroc că țin la tine, oricât de “t” și “h” ești. Sper că acum te gândești la discuția aia aprinsă pe care hai totuși s-o uităm. Nu de alta, dar toți avem drăcușori de amiază care uneori de la oboseală, alcool și altele, tind să pornească un al treilea război mondial, lucru deloc de dorit.

Când am început să scriu aceste rânduri, am crezut că îmi va fi ușor, cât de greu poate fi să vorbești despre un prieten care îți este dator încă de la începutul prieteniei? Da, ai ghicit, despre “fructe, morcovi, vitamine” vorbesc. Să fiu sinceră, am început să urăsc ursul ăsta de când te tot aștept. Am să-ți cumpăr eu unul pe care mi-l voi dărui singură, doar așa ca să-ți șterg din păcate. Nu că n-ai avea destule, dar în ciuda lor, tot mi-ești drag. Și la urma urmei, cine e lipsit de păcate? Cred că și ăsta e farmecul prieteniei noastre, oricât ne-am răni uneori continuăm să fim legați ba de oameni, de circumstanțe, de bloc (asta pânâ plecăm la casele noastre cu tunel) plus de… prea multe amintiri, sentimente, nopți lungi, zile scurte, balcoane în care am ciocnit pahare cu vin, sticle întregi, goale, pline, vărsate în pat, versuri, muzică, chitară tristă, chitară veselă, Monalisa, nunți, rujuri mate, foret noire, telefoane lăsate pe la alții care scriu mesaje în locul tău, așteptări lungi și obositoare pe scările alea unde ți-ai sucit glezna, discuții pe care le-au auzit urechile tale, dar cu urechile altora, mesaje vocale pentru a îndulci spiritele sau inimile rănite… și lista e deschisă, iar tu ai libertatea de a o continua cum dorești. Vezi? S-au adunat prea multe, la fel ca și în cazul paharelor tale, doar că în teoria asta, avem la dispoziție o fabrică întreagă, iar liniile de producție funcționează non-stop, doar că să avem în ce vărsa toate amintirile care vor urma.

To be continued…

N-am terminat, dacă la asta ți-era gândul. Repede crezi tu că vreau să scap de tine. Ce-i drept, am mai vrut, dar doar pentru câteva momente, apoi m-am scuturat și mi-am revenit în fire. E despre atunci când zici tu că-ți pasă, că vai doamne cât ții tu la mine, dar mă uiți cu zilele și nu sunt prezentă în viața ta deși continui să fiu la o aruncătură de băț. Și când arunc bățul eu, îl arunc cam prost și când nu trebuie că vata de zahar e deja înfiptă-n alt băț. Ori spiridușul care îți bagă chitara în mentenanță vine în vizită. Și atunci, pentru ce să aruncăm aiurea cu bețe în stânga și-n dreapta consumându-le inutil, când tăcerea e și ea destul de prețioasă (și la fel de inutilă…)? Punând punct și la teoria bețelor, unul din momentele noastre de suflet sunt alea în care ori ne cerem iertare (discret că avem și noi totuși un orgoliu care nu-și permite răni prea mari) ori atunci când ne contrazicem pe un subiect anume pentru ca mai apoi să fim nevoiți să ne cerem iertare.

Aș concluziona acum dacă n-aș mai avea ce să spun despre tine, dar am prea multe de spus și atâtea care nu-și au rostul pentru a fi menționate, aduse aminte. Deși sunt multe întrebări care probabil necesită răspuns din partea ta, un lucru e cert și anume că fiecare om pe care îl întâlnim își are un scop bine definit în drumul nostru. Unii intră cu bocancii ăia grei pe ușa pe care întâmplător ai uitat-o întredeschisă, alții intră și fură și ultima suflare păstrată pentru chemările pe care nu le poți rosti cu voce tare. Mai sunt cei care iubesc cu palma deschisă versus cei care strâng pumnul brutal de teamă să nu te scape printre degete; cei despre care nu se cuvine nici măcar să-ți aduci aminte și cărora le-ai dori câtuși de puțin rău deși nu-ți stă în fire să dorești răul cuiva; și la final de tot ești tu – un fel de apus portocaliu aprins de la o țigară lăsată voluntar pe marginea unui pahar care dă pe afară de Cuba Libre în care ți-ai înecat amarul de atâtea ori pentru că nu ești maestru încă în ale surfului, iar teama de ape adânci e uneori prea mare ca să prinzi curajul necesar pentru a te avânta în larg. Necunoscutul te sperie (la fel și ceea ce cunoști deja), motiv pentru care decizi să fii (prea) cumpătat, iar din confortul unei pături fleece aruncată haotic pe nisipul unei plaje din Barcelona, aștepți. Și deși toată lumea se întreaba care-i scopul așteptării tale, știi că răspunsul nu mai are oricum nicio relevanță pentru nimeni. Iar asta e de bine, în tot tabloul acesta care pare desprins din finalul dramei “A walk to remember” – you’re like the wind (sometimes). You can’t see it, but it’s always there.