Vezi cerul ăsta? E atât de mare, și totuși, sub el ne-am găsit noi și suntem împreună.

E trecut de miezul nopții și undeva în noiembrie se dizolvă răceala tristeților tale. Multiplele amintiri se cațără în toi de noapte pe pleoapele intacte, agită spirite legate și înfocate, deznoadă gânduri și simți cum începi să dezlegi enigme în ochi care nu ți-au scormonit niciodată setea din privire sau trecutul pe care îl strângi în brațe ca pe o perna pe care îți culci capul în nopțile ploioase. Lunile te sufocau, oful tău căuta acalmia, răstimpul de liniște și potolirea. Îți treceai mâinile sălbatice prin furtuni și amețeală; după atâtea frământări, repaos.

Noiembrie, apoi Decembrie. Rece, cald, rece din nou. M-ai luat de mână și ne-am închis în baie. Ai fi vrut să-mi spui mai multe, dar cuvintele rămâneau înecate într-un ocean de gânduri în care nici măcar tu nu te-ai fi avântat:

„Adevărul e că fiecare luptă pentru el. Cele mai nobile războaie sunt cele purtate pentru ceilalți, pentru că știi că există forța unui ideal pur, și nu a unui interes. Pentru mine n-a luptat nimeni, astăzi.” Mi-am lăsat privirea în pământ pentru că aveai dreptate, deși noțiunea de război contura în mintea mea o cu totul altă poveste. N-am știut ce să-ți răspund, așa că am lăsat fumul de țigară să se risipească în aer.

Ianuarie s-a scurs lent, mult prea lent pentru a-mi putea lua gândul de la tine. Mi-aș mulțumi pentru faptul că am învățat cum e să lupți pentru altcineva, pentru idealul ăla pur, pentru tine. Pentru tine în special, deși cana ta de cafea era goală. A trecut.

A venit februarie și viața a început să se mai trezească în jurul nostru. De aici până-n martie, doar un pas. Nu știam pe atunci că urma să ne trezim și noi, de tot. Pe atunci eu încă visam, iar tu coseai indicii în paginile propriei cărți. Cuvintele au devenit singurul scut care te mai proteja în fața inamicului tău: curajul. Lipsa lui se manifesta acut în frecvențe joase la suprafață, dar în interior era haos și furtuni. Spre finalul lunii, te-ai calmat. Soarele nu se mai ascundea timid printre nori. A încălzit totul.

La început de martie, oamenii erau fericiți. Ne bucuram de plimbări lungi, de razele subtile ce înduioșau sufletele ușor răcite de iarnă, de o cafea cu lapte la terasa cea mai apropiată de birou, de muzică, ghiocei și de orice altceva ce ne înconjura. De libertate, mai pe scurt. Ne-am făcut planuri să fugim departe. Să nu ne întrerupă nici timpul și nici oamenii. Ne ascundeam noaptea în parcare ca să așteptăm zorii, iar mai apoi, să o luăm de la capăt. Iar și iar și iar.

La un moment dat, viața s-a dat peste cap. Planurile noastre de mai târziu au devenit planurile de acum. Trebuie să ne adaptăm. Am tot zis că o facem din mers. Am tot zis că avem timp pentru toate. Am tot zis că plecăm încoace și încolo, că primăvara abia începe, că trebuie sa le facem treptat. Nu ne mutăm acum. Mai târziu. Mai târziu a devenit acum. Și nu mă plâng. Nu mă plâng deloc pentru că 24 din 24 nu e vreo plictiseală cu tine. Mi-ai promis o poezie, dar mi-ai dat o întreagă carte.

„Uneori, două suflete sunt create împreună, îndrăgostite unul de celalalt, înainte de a se naște. O să descoperi asta mai târziu, când te vei căuta din răsputeri, când te vei pierde de mii de ori pentru a te putea regăsi. Și o vei face acolo unde nu te aștepți. Acolo unde băteai în pieptul unui om care se căuta la rândul lui în orele târzii, în timp ce își îneca amarul în paharul cu vin de pe noptieră. „

Există momente în viața ta când realizezi că nu contează ce ai, cât ai, cum și cine ești, ci doar cine te ține de mână și e lângă tine în momentele în care nu ar trebui să fii singur. Sunt acele momente care vin pe nepusă masă, dar care te îndeamnă să rămâi. E ca o invitație la dans. Accepți deși nu ai dansat până acum cu cineva și mai ales în întuneric. Te învârte amețitor. Tremuri. Îți pui o mie de întrebări când de fapt răspunsul e unul singur: faptul că el e lângă tine îți arată că există ceva mai bun decât ciocolata.

Cea mai frumoasă parte din tot haosul în care trăim, ești tu. Și e bine cu tine; la un ceai, la o cafea, sub plapumă, lângă sufletul tău. Mi-e bine și când nu-mi e. M-ai învățat că inima bate din două motive: să te țină în viață și să te facă să iubești.
În toată nebunia firii, a Pământului, a pandemiei care ne ține închiși în casă, continuă să mă răscolești cu blândețe așa cum m-ai obișnuit. Continuă să mă îmbeți cu sărutul ăla scurt care îmi vibrează în corp și îmi electrocutează simțurile. Continuă să mă strângi la pieptul tău, să fiu ezitantă, dar sigură pe tine. Continuă să-mi fii poezie ca să îți fiu carte. Și continuă așa până când epuizăm toate continuările.

Pentru toată incertitudinea corpului, pentru toată agitația degetelor, pentru apa caldă din duș și pentru toate nopțile de nesomn, m-am decis să rămân. Fii casă pentru sufletul meu!

PS: „pentru că râsul crează amnezie. Pur și simplu, uiți că ești rănit. „