Nu știu cât o să-mi ia să termin rândurile astea. Uneori gândurile vin repede. Dacă le ai. Alteori vin mai greu, dar vin. Și mai sunt momentele alea în care le tot aștepți, le simți, le-ai trăit; sunt acolo în interiorul tău și totuși nu ai glas ca să le poți reda. Uneori insist. Vreau să nu le țin doar pentru mine, însă oricât aș încerca să le rup din mine și să le pun pe hârtie (sau aici), nu iese. Și atunci probabil că respectivele gânduri sunt menite să rămână acolo, în interiorul tău, pentru tine și pentru totdeauna.

Aș putea să fiu egoistă de data asta. În egală măsură aș putea să nu fiu. Ironic e că nu la mine mă refeream într-un articol anterior când vorbeam despre haosul de contradicții, iar acum iată-mă aici, eu, haosul în persoană care nu este în stare să decidă între a da curs gândurilor sau a le păstra acolo, doar pentru mine, în forma cea mai pură.

Și prin haosul de contradicții, mai avem varianta ”ia-o prin grădină”. Ar putea fi o metodă bună. Încep cu un subiect, mă mut la altul, ocolesc pe la un popas cu amintiri mai vechi, mai învârtim puțin cuțitul în răni pe care le credeai închise deja de mulți ani că de ce nu, după care, din aproape în aproape, ajungem în prezent, acolo unde gândurile au decis să devină egoiste și nici de ale naibii nu vor să iasă la plimbare din mintea mea. Ori ar trebui să dau eu dovadă de altruism și să le respect egoismul. Oricine are dreptul la tăcere, inclusiv gândurile.
Deși îmi aparțin, nu mă lasă să fac ce vreau cu ele, iar asta îmi ridică un semn de întrebare asupra sentimentului de apartenență vis-a-vis de orice considerăm că ne aparține. Apartenența este parțială. Ce e al nostru nu va fi niciodată doar al nostru pe deplin, fie că pornim de la origini, că parcurgem firul existenței sau și mai departe în viitor ori către o finalitate, undeva pe acest drum, tot ceea ce considerăm că ne aparține, la un moment dat a fost, este sau va fi și a altcuiva. Poate n-are sens acum, poate că vrei vreun exemplu concret, poate pe alocuri mă înțelegi. Eu nu sunt aici să dau exemple ci doar să-mi las gândurile să vorbească, indiferent că o fac alandala sau coerent. Cu cât le las să vorbească liber, să-și facă de cap, cu atât mă îndrept spre punctul în care îmi doresc să ajung și anume în egoismul propriei minți.

Am nimerit în același loc, căutând ceea ce nici măcar vreunul din noi nu știa că pierduse. Poate o scrisoare, poate pe cineva, poate chiar pe sine. Ne-am băut paharul de vin rose pe terasa de pe strada C.d.C., la apus de soare, atunci când toate gândurile amorțite de peste zi încep să răscolească prin suflet în încercarea de a găsi răspunsuri pe care nu ai cum să le dai. Cel puțin nu acum când ai nimerit în locul în care nu aveai habar că trebuie să ajungi.

“Și totuși ai ajuns!”

Și totuși va trece un timp în care am să procesez cu greu. O să îmi fie dor mai târziu. Mai târziu când o să înțeleg că a fi aici e mai mult decât despre a fi pur și simplu. E despre regăsire, despre acei pași care se urmau unii pe alții neștiind că vor ajunge într-un punct în care se vor intersecta, despre privirile ucigătoare care se transformă din “ce faci aici?” în “ce mă bucur că ești”. Despre pahare de vin pe marginea piscinei de pe acoperișul hotelului, despre ochii din umbră care priveau spre acoperișul de peste drum unde niște tineri dansau în ultimele raze de soare care se răsfrângeau prin nori la asfințit, despre orele târzii care nu țin cont de odihna cotidiană și care te invită să te avânți în necunoscut spre ORIUNDE.

Mai e despre rătăciri, pentru atunci când nu ai un punct fix spre care vrei să te îndrepți și totuși o faci. Ai învățat că amintirile alea care îți rămân întipărite în minte pentru mai mult timp sunt cele care s-au născut din spontaneitate, în momentele în care nu ai stat pe gânduri prea mult și ai acționat fără să te îngrijorezi pentru veșnicul “dar dacă nu mă descurc?”. Te descurci și o faci minunat, ba chiar ar trebui să o faci mai des pentru ca la final, când tragi linie, să ai dorința de a repeta experiențele care te-au făcut să fii conștient de existența ta în fiecare celulă, cu fiecare adiere de vânt care ți-a deranjat puțin părul, cu fiecare fir de nisip care s-a prins de tenișii pe care aproape că i-ai tocit umblând de colo colo, cu fiecare cafea to go de care nu ai habar când s-a terminat pentru că erai prea ocupat să pierzi direcția de mers când la fiecare trecere de pietoni mai găseai un cotlon pe care voiai să-l explorezi, chiar dacă n-aveai idee încotro te duce. Și chiar în asta consta spontaneitatea momentelor pe care și acum le pot reda (aproape de intensitatea lor reală) în minte.

Pentru că încă refuză gânduri mele să fie redate așa cum au fost simțite și trăite. Știu că am repetat deja de prea multe ori fraza asta, dar în continuare rămâne în top și o zic de fiecare dată când va fi nevoie – trebuie să te pierzi pentru a te regăsi. Iar dincolo de asta, veșnicul o să fie bine că rău a fost destul.

Și poate că tocmai în rătăcirile astea găsești cele mai sincere bucăți din tine, alea pe care nu le-ai planificat, dar care te-au surprins prin felul în care ți-au schimbat ritmul pașilor și ți-au lăsat urme pe suflet. Sunt momentele în care ai renunțat să mai cauți direcții prestabilite și ai lăsat viața să îți traseze hărți din senzații, mirosuri și lumini care se reflectă altfel în ochii tăi atunci când nu îți propui să le încadrezi într-un plan.

Ai învățat să te bucuri de întâlnirile întâmplătoare, de conversațiile care au început dintr-un nimic și s-au transformat în ore pe care nu le-ai mai putut măsura, de drumurile care n-au avut un scop precis, dar care te-au dus fix unde trebuia, chiar dacă nu știai asta dinainte. Și nu, nu toate au fost lipsite de poticneli sau de momente în care te-ai întrebat dacă te îndrepți spre ceva sau doar te rotești în cerc. Dar ai înțeles că și cercurile astea au sensul lor, că uneori trebuie să te rătăcești mai mult ca să poți vedea clar când, într-un final, dai de lumină.

Așa că mergi înainte, fără să-ți pui mereu întrebări și fără să cauți confirmări. Lasă pașii să te ducă, lasă timpul să-ți așeze întâmplările și nu te speria dacă, din când în când, ai impresia că te-ai pierdut din nou. Poate că e doar un alt mod prin care viața îți arată că mai ai de descoperit. Atât în jur cât și în tine.

Te pierzi fără grabă, lăsând pașii să decidă pentru tine, fără să-ți pese dacă ai făcut la stânga când poate ar fi trebuit să mergi înainte. Dar cine spune că trebuia? Străzile înguste te trag după ele, cu rufe întinse între balcoane, cu pereți care poartă straturi peste straturi de povești desenate, cu uși vechi care ascund în spatele lor zgomote de farfurii, râsete și acorduri de chitară. Te oprești pentru o clipă să privești un colț unde soarele alunecă leneș peste clădirile care par sculptate într-un alt timp. Dintr-un bar mic se revarsă miros de cafea tare amestecată cu aroma dulcie a patiseriilor care au trezirea devreme în sânge. Intri fără să-ți propui, comanzi fără să te gândești prea mult, bei încet, fără grabă, privind oamenii care vorbesc cu mâinile la fel de mult cum vorbesc și cu gura.

Când ieși, te trezești într-o piață mică, unde umbrele copacilor se mișcă odată cu briza care îți răvășește părul. E liniște, dar în același timp un freamăt continuu – roțile bicicletelor care trec pe lângă tine, un sunet de saxofon care vine de undeva, de nicăieri. Te lași dus mai departe, străbătând bulevarde largi, unde clădirile își etalează feroneria elaborată și balcoanele cu flori ce par să atârne în aer, suspendate între cer și pietonii grăbiți. Și apoi, ca un contrast, ajungi într-un loc unde orașul pulsează cu toată energia lui. O mare de oameni, culori, mirosuri și voci care se suprapun. Tarabe pline cu fructe, cu mirodenii care te fac să te oprești și să închizi ochii o secundă, inspirând adânc. Și chiar dacă nu știi încotro te duci, nici nu trebuie. Pentru că nu e despre destinație, ci despre fiecare stradă pe care o descoperi, despre fiecare colț care te surprinde, despre fiecare pas care te face să simți că, de fapt, exact așa trebuia să fie – fără hartă, fără plan, doar tu și orașul, într-un dans nesfârșit al rătăcirii.

Te oprești, în sfârșit, pe terasa asta mică, de unde orașul pare să-ți întindă în față un tablou pe care nu l-ai putea surprinde niciodată la fel printr-o fotografie. E liniște, dar nu în sensul acela absolut – jos, pe străzile pietruite, încă se aud pași grăbiți, râsete estompate, clinchet de pahare ridicate în toasturi uitate repede, dar sincere. Aerul poartă cu el miros de mare amestecat cu fumul vag al cinei târzii din restaurantele ascunse pe alei, acolo unde mesele sunt atât de apropiate încât conversațiile se confundă, iar străinii ajung să împartă nu doar spațiul, ci și povești întâmplătoare. De aici, orașul pulsează altfel. Turnurile catedralei de lângă hotel îți par mai aproape, aproape că le-ai putea atinge dacă te-ai întinde suficient. Piatra veche își păstrează răceala, chiar și sub lumina galbenă a felinarelor care desenează umbre alungite pe ziduri. Te sprijini de balustradă, cu un pahar de vin uitat lângă tine, privindu-i pe cei care încă se mai plimbă jos, rătăciți poate la fel ca tine, fără vreo destinație precisă, doar absorbind noaptea.

Nu știi cât ai stat acolo, dar nici nu contează. Pentru că momentele astea sunt cele care se măsoară altfel – nu în minute, ci în felul în care le simți în fiecare colț al ființei tale. În aerul răcoros care îți mângâie pielea, în senzația că ai ajuns undeva, chiar dacă nu ai avut niciodată o hartă, în certitudinea că unele locuri îți rămân întipărite în suflet nu pentru că le-ai căutat, ci pentru că te-au găsit ele pe tine.