Arhive etichetă: jurnal de calatorie

Focul de la capătul lumii

Publicat pe de
4

Arde un foc la capătul lumii. Să țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul nu mai e capabil să ardă pentru sine. Arde fără ajutor, din amintirile pe care le-ai uitat cândva într-un fotoliu. La cât te-ai consumat în noaptea aia, o să ai parte de scrum toată viața.

Ne plimbasem pe străzi pustii, pe acolo unde nici lumina nu pătrunde, nici cerul nu plânge pentru nimeni. Acolo unde tu ai câștigat niște viață cât timp eu (m-)am pierdut. Ne asemănai cu stâlpii de electricitate care se scufund în întuneric dacă nu sunt legați între ei. Pe strada asta merg ținându-se de mână inimile frânte, șoaptele mute, cuvintele care nu s-au rostit niciodată cu voce tare de teamă să nu fie înțelese. Ne găsisem un loc păzit de umbra nopții, pe marginea unei locuințe probabil lacustre. “La stânga după 40-44, 700 m, A a II-a până-n capăt, 7p -dreapta, 9 zvelți tot înainte.” După potopul de istorii înecate în întunericul fără fund, ne-am pierdut pașii. Și degeaba caută lumea sub apă de parcă cele mai mari comori le-ai ascunde vreodată într-una din temerile tale. Apoi a urmat refluxul.

Mă cufundasem în liniștea încăperii întunecate. Pentru tine acasă, iar pentru mine o cameră de hotel fără memorie. Acolo istoriile sunt scurte, se consumă rapid. Un pahar de vin roșu, poate două. Chiar trei, cine le-a mai numărat. Numărul lor s-a pierdut printre altele în noaptea aia. Fumul dens de țigară a înăbușit fiecare lacrimă, fiecare urlet interior; ca o fiară care are răbdare nelimitată să înghită totul. Totul mai puțin noaptea aia. În fond, asta e blestemul amintirilor – să nu ai puterea de a le distruge, pe de altă parte, în fața lor ești egal cu zeii căci nici ei n-au puterea de a schimba trecutul.

Am mai scris asta și zilele trecute după care care m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nu pot scrie despre tine. Cel puțin nu acum și nu povestea aia care m-a amețit de cap într-o noapte de martie. Așa că după ce am terminat de scris, am șters tot. Nu meriți povestea asta cum de altfel nici eu nu cred că o merit. Mai bine s-o merite trecutul și s-o lase acolo la loc de cinste în volumul cu amintiri pe care mai bine să nu le dezgropăm. Amintirile te trag înapoi, iar visele te împing înainte.

Partea proastă e că tot despre tine îmi vine să scriu. Și tot despre noaptea aia, bat-o vina. M-ai consumat prea tare, iar vina mea a fost că ți-am permis s-o faci. Amețită de alcool, amețită de tine și de un preludiu pentru pian mult prea lung, n-am mai fost în stare să gândesc limpede. În tălpile goale pe podeaua rece, mi-ai prins inima-ntr-un dans murdar, aproape erotic. Am uitat că pielea are memorie și că o să-mi amintesc atingerile tale chiar și atunci când doar mă privești. Ți-am evitat privirea mult timp de atunci pentru că ochii tăi oglindesc intenții pe care eu nu le pot lăsa să mă consume la nesfârșit și pentru că șoptesc un basm, aparent inofensiv și dulceag, dar personajul tău e zmeul.

Al șaselea paragraf pentru că era martie și martie a fost luna plângerilor, dar și luna celor mai intense trăiri. M-am pierdut de atâtea ori doar pentru ca la final să mă regăsesc tăcută în brațele tale și deși m-ai lăsat confuză, recunosc că mi-a plăcut amețeala aia, atât de vie ea. E ciudat cum cele mai frumoase nopți sunt cele în care crezi în lumină, dar de la balconul visurilor tale, speranța unui nou răsărit era doar o iluzie care se sfărâma la fiecare atingere. Moarte temporară, sufocați de pereți și draperii, o ațipire leneșă în pași domoli, periculoasă pentru avântul cu care mi-ai prins inima în dans, inofensivă pentru toate cuvintele care au rămas nespuse, plimbându-se molcom pe aleea din fața blocului tău, unde s-a crăpat asfaltul de atâta dor, unde s-au transformat în tăcere ca să-ți zguduie mintea la fiecare pas grăbit.

Uneori mă desprind de martie și vreau să cred că vei rămâne și tu acolo ca un zmeu printre zmei, dar uit că alergatul e unul din punctele tale forte. Mereu ai fugit de probleme, chiar și atunci când ele stăteau pe loc. Iar la final, sunt eu aici așteptând alte nopți pe care să le consum doar de dragul de a mă arde ca mai apoi să scriu despre ele. Cineva m-a învățat că noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat. Cineva m-a învățat că iubirea se plătește scump cu pierderea de sine, cu pierderea rațiunii – poate una dintre cele mai dulci pierderi pe care le poate suferi omul de-a lungul vieții.

S-a lăsat ceața, unul era prea cald, altul prea rece. Focul de la capătul lumii despre care s-a mai scris, dar nu s-au păstrat dovezi, a tins spre stingere lentă, s-a zbătut cu toată forța să îți păstreze și ultima senzație; a prins-o într-o cuprindere blândă de teamă să n-o sfărâme între brațele grele, dar căldura a distrus și intenția și senzația. S-au făcut scrum și s-au transformat în amintiri spuse cândva pe o bancă. Nu se știe locul, nu se cunosc personajele, doar faptul că s-au consumat reciproc de dragul distrugerii.

Balconul s-a îngreunat de atâta dor și a început să se dărâme. Cu toate astea, pielea încă are memoria unui dans murdar. Recunoaște priviri aruncate pe furiș, aude șoaptele care nu s-au spus, fiecare cicatrice ale inimilor frânte. Fiecare zbor care s-a terminat cu o cădere în gol, asfaltul crăpat de dor căci în fond, toate dor.

Târziu în noapte, undeva la capătul lumii arde un foc. Arde cât să-ți țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul tău n-o să mai aibă putere să ardă singur. O să ardă fără ajutor, din amintirile pe care o să le uiți în noaptea asta pe fotoliu.

Jurnal de prietenie

Publicat pe de
Răspunde

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

O autostrada spre casa

Publicat pe de
Răspunde

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

Lost and found.

Publicat pe de
Răspunde

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință sau puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?