În ordine cronologică.
1.
Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.
Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.
Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat.
Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare.
Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre. Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.
A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut… Și știu că nu e o scuză.
În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!
Cu drag, D.
2.
Dragă Cookie,
În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar abia că le duceai pe toate singură.
Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.
Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare. Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.
Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.
Acum știu că n-a fost în zadar.
Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.
TO BE CONTINUED…