Azi e joi, dar nu e despre noi. E despre 17:02 și ce se întâmplă la A. când suntem la 22. Azi e despre visele care se împlinesc atunci când pașii mei alerți se sincronizează cu lipsa ta de direcție. Și tot azi e despre soarele ascuns în priviri, ascuns după clădiri, ascuns în nori, tot mai sus de noi. Despre cine suntem când nu ne ascundem; fraze aruncate din suflet pe buzele noastre atunci când vorbim fără să ne auzim.

Ce am lăsat în urma noastră în ziua joi și ce-a vrut ceasul să ne spună? Oare băusem prea mult prosecco la masa din colț, pierdută printre cuvintele care zburau înainte și înapoi pe tabla cu confesiuni?
A mai trecut un timp de atunci și încă mai tresar ca și când a fost ieri. Sau poate chiar a fost și e joi în fiecare zi, iar eu nu mai găsesc sensul cu dublu sens al orelor târzii când nu știu dacă să te mai aștept, dacă pleci sau dacă vii. Am început să număr stelele, mașinile, un 3 repetitiv care apare zi de zi pe marginea liniștită a serii, din locul în care m-ai lăsat până în locul unde am agățat grijile în cui și le-am dat uitării.
În ziua joi m-am schimbat și-am început să te iubesc puțin mai mult, poate pentru că era o primăvară în iarna care ne-a înghețat sau poate pentru că-mi plăcea să te ascult.
După atâtea zile joi, mă vei găsi tot acolo, dar nu azi și nici mâine. Probabil joia viitoare dacă nu… dar dacă da? Eu nu te voi căuta decât cu gândul pentru că privirea mea te-a găsit și te-a furat, te-a răpit și te-a păstrat într-un sertar nou, un sertar curat ce-ți poartă numele în zilele de joi la A. la 17:02, la numărul 22, pe strada ta, pe strada mea; cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după ploi, dincolo de nori, departe de noi.

Te-ai gândit că nimeni nu va cunoaște povestea zilei joi? Că nimeni nu ne va găsi urmele pe asfaltul ud, murdărit de doruri căzute la pământ, călcate în picioare, purtate de vânt? Sau că am creat povești pe care nu le putem povesti, pe care nimeni nu le va ști. Rămân între patru ochi ca patru zări, răspântia lor, păstrate de suflet la interior, aruncate pe foi ca peste un timp, când dăm ceasul înapoi să îmbătrânim amândoi. Cu pixul pe hârtie, cu palmele tremurânde, iubiri ascunse în cuprinderi calde și blânde.

La A., joi, 17:02, la numărul 22, a fost o primăvară în iarna noastră, cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după nori, tot mai sus de noi. Alergam după un latte, uitând să-mi număr pașii, neștiind unde te găsesc când florile înfloresc. Și nu-mi aduc aminte ziua, nici luna în care ne aflam, doar spectacolul nocturn, o piesă rulând în fundal, rememorând traiectoria unei stele căzătoare pierdute într-un ocean. Am mai trecut de atunci pe acolo și încă trec și acum, nu mai întreb cât este ceasul, nu mai caut să-mi adun emoțiile, iar dorințele nu mai sunt prăfuite, împrăștiate pe pământul ud. E doar zaț la fundul ceștii când nu mai știu dacă plec sau mai rămân. Și nu mi-e dor de tine pentru că te am cu mine acasă, te am gând, te am pe pernă, în toată galaxia și ființa, de la capătul străzii până în cealaltă extremă.

Și nici cerul nu mai plânge în ziua joi, la A. când orologiul bătrân bate ora 17:02, când ne întâlnim cu soarele în priviri la 22, când suntem noi, când nu ne ascundem după degete, când norii nu mai varsă ploi. Când suntem noi la A. în ziua joi.

17:02 la numărul 22.