Arhive etichetă: amintiri

Focul de la capătul lumii

Publicat pe de
1

Arde un foc la capătul lumii. Să țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul nu mai e capabil să ardă pentru sine. Arde fără ajutor, din amintirile pe care le-ai uitat cândva într-un fotoliu. La cât te-ai consumat în noaptea aia, o să ai parte de scrum toată viața.

Ne plimbasem pe străzi pustii, pe acolo unde nici lumina nu pătrunde, nici cerul nu plânge pentru nimeni. Acolo unde tu ai câștigat niște viață cât timp eu (m-)am pierdut. Ne asemănai cu stâlpii de electricitate care se scufund în întuneric dacă nu sunt legați între ei. Pe strada asta merg ținându-se de mână inimile frânte, șoaptele mute, cuvintele care nu s-au rostit niciodată cu voce tare de teamă să nu fie înțelese. Ne găsisem un loc păzit de umbra nopții, pe marginea unei locuințe probabil lacustre. “La stânga după 40-44, 700 m, A a II-a până-n capăt, 7p -dreapta, 9 zvelți tot înainte.” După potopul de istorii înecate în întunericul fără fund, ne-am pierdut pașii. Și degeaba caută lumea sub apă de parcă cele mai mari comori le-ai ascunde vreodată într-una din temerile tale. Apoi a urmat refluxul.

Mă cufundasem în liniștea încăperii întunecate. Pentru tine acasă, iar pentru mine o cameră de hotel fără memorie. Acolo istoriile sunt scurte, se consumă rapid. Un pahar de vin roșu, poate două. Chiar trei, cine le-a mai numărat. Numărul lor s-a pierdut printre altele în noaptea aia. Fumul dens de țigară a înăbușit fiecare lacrimă, fiecare urlet interior; ca o fiară care are răbdare nelimitată să înghită totul. Totul mai puțin noaptea aia. În fond, asta e blestemul amintirilor – să nu ai puterea de a le distruge, pe de altă parte, în fața lor ești egal cu zeii căci nici ei n-au puterea de a schimba trecutul.

Am mai scris asta și zilele trecute după care care m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nu pot scrie despre tine. Cel puțin nu acum și nu povestea aia care m-a amețit de cap într-o noapte de martie. Așa că după ce am terminat de scris, am șters tot. Nu meriți povestea asta cum de altfel nici eu nu cred că o merit. Mai bine s-o merite trecutul și s-o lase acolo la loc de cinste în volumul cu amintiri pe care mai bine să nu le dezgropăm. Amintirile te trag înapoi, iar visele te împing înainte.

Partea proastă e că tot despre tine îmi vine să scriu. Și tot despre noaptea aia, bat-o vina. M-ai consumat prea tare, iar vina mea a fost că ți-am permis s-o faci. Amețită de alcool, amețită de tine și de un preludiu pentru pian mult prea lung, n-am mai fost în stare să gândesc limpede. În tălpile goale pe podeaua rece, mi-ai prins inima-ntr-un dans murdar, aproape erotic. Am uitat că pielea are memorie și că o să-mi amintesc atingerile tale chiar și atunci când doar mă privești. Ți-am evitat privirea mult timp de atunci pentru că ochii tăi oglindesc intenții pe care eu nu le pot lăsa să mă consume la nesfârșit și pentru că șoptesc un basm, aparent inofensiv și dulceag, dar personajul tău e zmeul.

Al șaselea paragraf pentru că era martie și martie a fost luna plângerilor, dar și luna celor mai intense trăiri. M-am pierdut de atâtea ori doar pentru ca la final să mă regăsesc tăcută în brațele tale și deși m-ai lăsat confuză, recunosc că mi-a plăcut amețeala aia, atât de vie ea. E ciudat cum cele mai frumoase nopți sunt cele în care crezi în lumină, dar de la balconul visurilor tale, speranța unui nou răsărit era doar o iluzie care se sfărâma la fiecare atingere. Moarte temporară, sufocați de pereți și draperii, o ațipire leneșă în pași domoli, periculoasă pentru avântul cu care mi-ai prins inima în dans, inofensivă pentru toate cuvintele care au rămas nespuse, plimbându-se molcom pe aleea din fața blocului tău, unde s-a crăpat asfaltul de atâta dor, unde s-au transformat în tăcere ca să-ți zguduie mintea la fiecare pas grăbit.

Uneori mă desprind de martie și vreau să cred că vei rămâne și tu acolo ca un zmeu printre zmei, dar uit că alergatul e unul din punctele tale forte. Mereu ai fugit de probleme, chiar și atunci când ele stăteau pe loc. Iar la final, sunt eu aici așteptând alte nopți pe care să le consum doar de dragul de a mă arde ca mai apoi să scriu despre ele. Cineva m-a învățat că noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat. Cineva m-a învățat că iubirea se plătește scump cu pierderea de sine, cu pierderea rațiunii – poate una dintre cele mai dulci pierderi pe care le poate suferi omul de-a lungul vieții.

S-a lăsat ceața, unul era prea cald, altul prea rece. Focul de la capătul lumii despre care s-a mai scris, dar nu s-au păstrat dovezi, a tins spre stingere lentă, s-a zbătut cu toată forța să îți păstreze și ultima senzație; a prins-o într-o cuprindere blândă de teamă să n-o sfărâme între brațele grele, dar căldura a distrus și intenția și senzația. S-au făcut scrum și s-au transformat în amintiri spuse cândva pe o bancă. Nu se știe locul, nu se cunosc personajele, doar faptul că s-au consumat reciproc de dragul distrugerii.

Balconul s-a îngreunat de atâta dor și a început să se dărâme. Cu toate astea, pielea încă are memoria unui dans murdar. Recunoaște priviri aruncate pe furiș, aude șoaptele care nu s-au spus, fiecare cicatrice ale inimilor frânte. Fiecare zbor care s-a terminat cu o cădere în gol, asfaltul crăpat de dor căci în fond, toate dor.

Târziu în noapte, undeva la capătul lumii arde un foc. Arde cât să-ți țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul tău n-o să mai aibă putere să ardă singur. O să ardă fără ajutor, din amintirile pe care o să le uiți în noaptea asta pe fotoliu.

Amețeli

Publicat pe de
Răspunde

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Ziua Joi

Publicat pe de
2

Azi e joi, dar nu e despre noi. E despre 17:02 și ce se întâmplă la A. când suntem la 22. Azi e despre visele care se împlinesc atunci când pașii mei alerți se sincronizează cu lipsa ta de direcție. Și tot azi e despre soarele ascuns în priviri, ascuns după clădiri, ascuns în nori, tot mai sus de noi. Despre cine suntem când nu ne ascundem; fraze aruncate din suflet pe buzele noastre atunci când vorbim fără să ne auzim.

Ce am lăsat în urma noastră în ziua joi și ce-a vrut ceasul să ne spună? Oare băusem prea mult prosecco la masa din colț, pierdută printre cuvintele care zburau înainte și înapoi pe tabla cu confesiuni?
A mai trecut un timp de atunci și încă mai tresar ca și când a fost ieri. Sau poate chiar a fost și e joi în fiecare zi, iar eu nu mai găsesc sensul cu dublu sens al orelor târzii când nu știu dacă să te mai aștept, dacă pleci sau dacă vii. Am început să număr stelele, mașinile, un 3 repetitiv care apare zi de zi pe marginea liniștită a serii, din locul în care m-ai lăsat până în locul unde am agățat grijile în cui și le-am dat uitării.
În ziua joi m-am schimbat și-am început să te iubesc puțin mai mult, poate pentru că era o primăvară în iarna care ne-a înghețat sau poate pentru că-mi plăcea să te ascult.
După atâtea zile joi, mă vei găsi tot acolo, dar nu azi și nici mâine. Probabil joia viitoare dacă nu… dar dacă da? Eu nu te voi căuta decât cu gândul pentru că privirea mea te-a găsit și te-a furat, te-a răpit și te-a păstrat într-un sertar nou, un sertar curat ce-ți poartă numele în zilele de joi la A. la 17:02, la numărul 22, pe strada ta, pe strada mea; cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după ploi, dincolo de nori, departe de noi.

Te-ai gândit că nimeni nu va cunoaște povestea zilei joi? Că nimeni nu ne va găsi urmele pe asfaltul ud, murdărit de doruri căzute la pământ, călcate în picioare, purtate de vânt? Sau că am creat povești pe care nu le putem povesti, pe care nimeni nu le va ști. Rămân între patru ochi ca patru zări, răspântia lor, păstrate de suflet la interior, aruncate pe foi ca peste un timp, când dăm ceasul înapoi să îmbătrânim amândoi. Cu pixul pe hârtie, cu palmele tremurânde, iubiri ascunse în cuprinderi calde și blânde.

La A., joi, 17:02, la numărul 22, a fost o primăvară în iarna noastră, cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după nori, tot mai sus de noi. Alergam după un latte, uitând să-mi număr pașii, neștiind unde te găsesc când florile înfloresc. Și nu-mi aduc aminte ziua, nici luna în care ne aflam, doar spectacolul nocturn, o piesă rulând în fundal, rememorând traiectoria unei stele căzătoare pierdute într-un ocean. Am mai trecut de atunci pe acolo și încă trec și acum, nu mai întreb cât este ceasul, nu mai caut să-mi adun emoțiile, iar dorințele nu mai sunt prăfuite, împrăștiate pe pământul ud. E doar zaț la fundul ceștii când nu mai știu dacă plec sau mai rămân. Și nu mi-e dor de tine pentru că te am cu mine acasă, te am gând, te am pe pernă, în toată galaxia și ființa, de la capătul străzii până în cealaltă extremă.

Și nici cerul nu mai plânge în ziua joi, la A. când orologiul bătrân bate ora 17:02, când ne întâlnim cu soarele în priviri la 22, când suntem noi, când nu ne ascundem după degete, când norii nu mai varsă ploi. Când suntem noi la A. în ziua joi.

17:02 la numărul 22.

Jurnal de prietenie

Publicat pe de
Răspunde

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

Scrisori, partea I. De la inceputuri

Publicat pe de
Răspunde

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Povestea jucariilor

Publicat pe de
2

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

2017, la final

Publicat pe de
1

N-a fost mereu bine. Au existat suişuri şi coborâşuri, am pendulat între da şi nu. Am rămas singură şi m-am regăsit acolo unde nu mă așteptam vreodată: în Oldies, la Marty’s, pe malul mării la răsărit de soare, în paginile unei cărți, în gândurile din paharele cu vin, în îmbrățişările din miez de noapte pe scările unui palat; sau acolo unde sufletul s-a simțit împăcat şi a dorit să mai rămână cu o secundă-n plus.

Am cunoscut oameni. Fel de fel de oameni. Unii au plecat cu primul tren, iar alții i-au urmat din cauza unui efect de turmă. Tind să cred că există un soi de selecție al „deşeurilor” în viața fiecăruia. Deşi mulți ți se alătură pe drum, nu toți vor rămâne până la destinația finală. Ceea ce e bine. Uneori doare, dar e în regulă. Nu ai nevoie de momeli, de prieteni de-o zi, nici de cei care par că au ceva de împărțit cu tine când de fapt nu e aşa.

Drumul a fost lung, uneori anevoios. Alteori l-am parcurs în paşi vioi încercând să fac abstracție de orice problemă care probabil mă frământa. Am reușit în egală măsură cu încercările eşuate. N-am contorizat prea multe vânătăi, dar sunt destul de persistente şi dispar mai greu. E destul de incert timpul în ceea ce privește vindecarea sufletului. Mai am de învățat la capitolul ăsta, dar mă mai ajută şi F. Că tot veni vorba de el, doar îi mulțumesc pentru că nu m-a certat atunci când am greșit şi a rămas atunci când trebuia să plece. Drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori. La început m-am speriat, dar am înțeles că are şi destinul legile lui. Începi să înțelegi altfel lucrurile când nu îți mai impui să te limitezi la anumite obiceiuri.

Toată călătoria prin 2017 a culminat cu frământările unei posibile rupturi; o ruptură între dorința de a te apropia de anumiți oameni sau de a-i îndepărta definitiv. Am ales să merg orbește, să cred şi să ofer o încredere nelimitată în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ticluit un plan ce se tot amână. Nu ştiu cum e cu practica „momentului ideal”. Teoretic o cunosc: „it’s always the right time”. În anumite circumstanțe însă, mai greu. Totuși, îndârjirea de a reuși e mare şi nu e loc de dat înapoi. Mai devreme sau mai târziu, toate drumurile se intersectează, iar de data asta nu e o excepție. Nu vreau să ajung să colind oraşe sau străzi cunoscute prefăcându-mă că nu-mi trezesc vreo amintire sau mai multe. Nu vreau să am regretul că am întors capul atunci când l-am văzut pe X venind în direcția mea, dar mai ales, nu vreau să renunț; la asta şi la un amalgam întreg de planuri şi idei schițate în minte. Îmi doresc să rămân cu o continuitate atunci când ceva se întrerupe. Ştiu că înțelesurile se bat cap în cap, dar pot asemăna asta cu o casetă de magnetofon. Când banda s-a terminat, deschizi dispozitivul şi întorci caseta. La fel şi-n viață. Vreau să am parte de o astfel de casetă, iar mulți vor înțelege la ce mă refer.

2017 – fără prea multe regrete, un an care a dat o altă formă existenței mele. Am înțeles că sunt momente în care trebuie să alegi răul cel mai mic; când trebuie să fii responsabil şi să cântăreşti bine opțiunile pe care le ai. De reținut că mereu există şi o a doua.

2018 – sosesc! Cu visuri, idei, planuri şi maturitate.

Capitole incheiate si sfaturile lui Wade.

Publicat pe de
2

Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări. 

24

Publicat pe de
Răspunde

Încă un an. Inițial vrut să scriu postarea asta pe Facebook, mulțumind tuturor pentru urări, dar mai apoi mi-am dat seama că am prea multe de spus şi nu aş fi vrut să trec cu vederea amintirile şi oamenii dragi din viața mea. Aşa că le mulțumesc mai întâi de toate părinților şi familiei pentru tot am învățat de la ei din aceşti primi 24. Le mulțumesc pentru amintiri, pentru sfaturi şi morala primită uneori; pentru momentele în care ajung acasă cu atât de mult dor în suflet.

Îi mulțumesc lui Sony care n-a mai prins aniversarea asta. Recunosc că a fost (puțin spus) trist pentru mine să nu o mai găsesc în culcușul ei din bucătărie. Am vrut să scriu despre Sony de mult timp, de când s-a dus, dar am aşteptat să mai treacă un timp ca să nu mă împotmolesc în lacrimi la fiecare cuvânt. Am sperat că timpul o să rezolve asta, dar nu a fost să fie aşa. Iată-mă acum, în timp ce mă chinui să scriu în plâns despre ea. E mai pustie casa fără ea. Am momente în care încă îi port de grijă. Intru în curte şi privesc țintă spre geam, acolo unde obişnuia să mă aştepte când simțea că mă apropii de casă. Dar pervazul e gol, iar atunci îmi aduc aminte că Sony nu e şi nici nu va mai fi acolo. Unii ar spune că „Eh, e doar o pisică.” Dar ea a însemnat mai mult decât atât.

Îi mulțumesc Alexandrei pentru că nu ştiu pentru ce să îi mulțumesc în primul rând: pentru cei 7 ani, pentru amintiri, în general. Ştie că deşi ne mai certăm din motive prosteşti, până la urmă nimic nu ar strica prietenia asta. Îi mulțumesc pentru plimbările prin Sibiu, pentru orele petrecute în gara din Brașov, pentru râsetele de la Dumbrăvița Bârsei şi pozele de la Codlea. Pentru drumețiile pe Muscel şi toate celelalte peripeții.

Le mulțumesc băieților de la Carla’s Dreams pentru zâmbete, versuri, îmbrățişări şi amintiri, pentru bucuria de a împărtăşi o cafea şi sfaturi utile pentru viață, iar cu ocazia asta vreau să adaug mai multe despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut în decursul ultimului an datorită lor. Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Andreea şi Teo au fost în vara anului trecut la audițiile de la X factor despre bătrâneii de care nu aveai loc nici să respiri. Multe luni mai târziu urma să asistăm la naşterea hashtag-ului #gatastop în cadrul unui eveniment mult aşteptat dereglat de câțiva stropi de ploaie insesizabili si impertinenți. Ne-am bucurat toate de un „concert” fabulos pe trecerea de pietoni din fața „clădirii impunătoare”, asta după ce ne adăpostisem vreo două ore de inundație, tornadă şi uragan, la o bere în Centrul Vechi. One of a kind 🙂 **To be continued after 6 of May 2017. Şi vă mulțumesc.

Îi mulțumesc lui F. pentru bluzele lui călduroase şi pentru vizitele neaşteptate şi în mare grabă. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi, planuri malefice şi discuții interminabile în miez de noapte.

Ar mai fi atât de multe de adăugat, dar uneori prefer să mai păstrez şi în suflet. Mulțumesc la toți încă o dată pentru căldură, prietenie şi poveşti.

Cu F. intre perfect si ideal

Publicat pe de
1

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci? Și nu, nu mi-e frică să-l iubesc. Nu acum și nu încă. Poate doar dacă o să ajung vreodată să mă tem de mine.

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune sub luminile orașului în care l-am regăsit.

Din jurnalul lui F.

Publicat pe de
Răspunde

20160213_163328.jpg

F. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu. Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire. Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne vedem, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.

De la concertul lui F, in bucataria lui S.

Publicat pe de
Răspunde

”But I dont have it together, but I dont have it together…” Ah, bună S.! Ce mai faci? Scuze, dar tocmai ce îmi aduceam aminte de remixul nostru. Ai venit aici pentru că aștepți postarea despre tine, nu?
Mi-e frică să încep să-ți povestesc ceva ce tu știi deja, dar cititorii blogului încă nu te-au cunoscut. Mai întâi am îndrăznit să le fac cunoștință cu domnul F., iar acum vreau să te prezint și pe tine mulțimii, dragă S. Când m-am hotârât să scriu despre tine am zis ca nu o să-mi ia foarte mult. Aveam ideile clare și știam exact ce urma să zic. Acum când intru deja în subiect, mă pierd și nu mai știu de unde să încep. Să începem cu Sinaia, locația în care ne-am revăzut după vreun an aproape în care nici nu cred că ne-am amintit una de alta. Eu eram cu Lexie deja la concertul lui F. și te așteptam. Am stat ore întregi în picioare, iar la final, când s-a terminat, am luat-o la pas spre hotel. Tu erai undeva prin mulțime, alături de Ionuț. Ne-am așteptat unii pe alții în locații diferite până ne-am pierdut urma. Nu știam ce puncte de reper să ne dăm, fiecare dintre noi era derutat, lumea se plimba de colo-colo, pe scenă cânta încă cei de la Vama, era un haos total. Am ocolit parcul de vreo două-trei ori, ne-am dat la o parte de nu știu câte ori din calea unor bețivi, am alergat când ni se părea că vă vedem, am greșit cărarea până când…. până când ne-am întâlnit. În noaptea aia am cântat, am petrecut, am dansat, am țipat, am râs, am alunecat, am dormit, ne-am destăinuit, am descoperit că putem avea încredere unii în alții, pe scurt, ne-am dat seama că ne putem avea bine și că putem fi chiar bune prietene.
Iar acesta e doar începutul poveștii. Tu, cititorule, stai comfortabil în vârful canapelei, fă-ți o cafea cu lapte și spor la citit.

tumblr_nsmtoaEZcw1rv4wc4o1_500Nu ești deloc departe în clipa asta. Ești încă aici, cu noi, deși ne încearcă un sentiment greu de dor. Nu știm de ce. Niciunul dintre noi nu are habar. Tu ești chiar în bucătărie și ne pregătești arrancini în timp ce noi stăm în fotoliu și ne uităm la televizor. Când îți dai tu seama că prea frecăm menta, țipi la noi să venim să te ajutăm. Lexie se conformeaza prima, iar în secunda următoare deja e lângă aragaz amestecând în orez ca să nu se prindă de cratiță. După ce masa e servită, tu te așezi comod în sufragerie, îți aprinzi țigara și aștepți reacția din partea noastră: ”Ce bune sunt! Mulțumim!” Ne zâmbești copilăros și tragi primul fum. Te întinzi după telecomandă și apeși continuu până când dai de canalul 57. Paprika Tv. Din grădina cu varză a lui Jamie Oliver, la secretele lui Gordon, mai departe către rețetele Marthei Stewart care sigur îți vor ieși atât timp cât le respecți și nu în ultimul rând la emisiune penibile ale lui SweetBoy care habar n-are să facă diferența între o tartă și un cozonac. Dacă ar fi să-ți mulțumim pentru ceva ar fi pentru faptul că ești mereu prezentă atunci când unul dintre noi are nevoie de orice. Fie că e vorba despre un ciob în talpă, despre un piept de pui la grătar sau despre un banner, tu ai fost și ești și știm că vei fi mereu acolo, gata să ne ajuți. După cum spuneam, nu ești deloc departe: ești acasă la Ionuț și te joci cu Mau.
Nici acum nu știu de unde ai scos tu expresia cu ”Creepy Pasta” dar te aud în fiecare zi amuzându-te pe seama ei.
Știu că mai pe seară o să ajungi la mine la muncă și te vei duce să-i faci o vizită lui Peter pentru o cafea Indira. Știu că ai să mă aștepți împreună cu Lexie. Probabil își va face și Ionuț apariția și o să mergem toți acasă pentru că avem de făcut un proiect pentru Cat. O să dureze ceva până când ne vom îndura să-l facem. Orele or să treacă în zbor și deja va fi aproape dimineață când noi vom fi gata. Ai să te oprești la fiecare greșeală de-a lui Ionuț ca să-l corectezi și să-i zici ”de la început”, iar el o să reia fraza repetând  ”Arriva anche in Italia il nuovo fenomeno pop-internazionale…..”
tumblr_lmvw32cgy01qdkgpyNe este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești în mall Unirea și îți cauți o cămașă roșie cu negru, exact ca aia a noastră. Nu o să stai foarte mult și te vei întoarce acasă pentru că trebuie să faci niște cocktailuri, așa cum numai tu știi. Dacă ar fi după noi, am petrece în fiecare zi pentru că avem de ce. Suntem tineri, frumoși, plini de viață și după ce că avem una singură, s-o dormim și pe asta? Nu-i normal. Indiferent de greutăți, trebuie să fim optimiști că va fi bine. Mai rău de atât nu are cum să fie. Vom duce la bun sfârșit toate proiectele. Trebuie doar să ne implicăm puțin mai mult și să comunicăm între noi, să ne cunoaștem. Hai să ieșim mai mult. Ah,da! Și fără să mai mâncăm atâtea prostii că nu face bine. Prea multe grăsimi, sucuri și dulciuri nu fac deloc bine. Ne mai și văităm apoi că trebuie să ținem cură de detoxifiere.
N-a trecut mult timp de când ne-am văzut ultima oară. Parcă mai ieri ne adunasem cu toții într-o gară. Credeam că drumurile lungi cu trenul ne va plictisi, doar că remixul la piesa lui F. ne-a ieșit mai bine decât credeam, așa că am avut ce face în cursa lungă. Am împărțit ciocolățele nemțești, ne-am cățărat, am tras o grămadă de duble la filmări și am dansat pe stradă pe ritmul piesei ”Are you gonna be my girl” în timp ce Lexie și Ionuț cărau cumpărăturile de la Non-Stop. Ne aducem aminte de toate astea pentru că ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ai plecat până la Câmpina să-ți rezolvi o treabă mai veche cu niște acte. Ai să te întorci tot astăzi deoarece Raluca ne-a trimis niște bani să ieșim în oraș.
-Trebuie să ne apucăm de treabă și să realizăm un vlog. O să fie super-tare, ai să vezi.
-Dar de unde facem rost de numele nostru de scenă?
-Hai să încercăm câteva combinații. Ce zice de Scamy? sau de Csamy? Nu? CSI, CIA, SIA.
-Nu sună tocmai bine. Owlgirls? Mie-mi plac bufnițele. Da, da, știu… am înebunit. Atunci hai să ne gândim ce ne reprezintă pe noi.
-Uite, am ajuns în gară, trebuie să coborăm.
-Chemăm taxiul?
-Da. Unde-i spun să vină?
-Păi suntem aici la panoul ăsta pe care scrie Expres.
-Express Yourself! Hai să fie numele canalului de youtube! 

Și așa a rămas….

410861_nastroenie_kniga_tetrad_dnevnik_bloknot_risunok_1680x1050_(www.GdeFon.ru)

 

Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Niciodată nu vei fi prea departe pentru noi. În fiecare zi când ne vedem ne salutăm cu ”Hello” și ”Hello from the other side.” Vezi tu? Pentru noi ești acolo și aici în același timp. Faptul că ne salutăm în fiecare zi face ca existența ta să fie una palpabilă. Faptul că ești on the other side, reprezintă aceea distanță invizibilă pentru ochiul uman, dar vizibilă în suflet. N-avem de ce să ne oprim pe un pod în așteptarea unui avion roz pentru că n-ai să treci niciodată în zbor deasupra noastră. Nu avem de ce să plângem. Poate doar de bucurie.
Eu sunt la muncă acum, Lexie încă doarme, Ionuț are examen, Mau cred că miaună în așteptarea pliculețului cu hrană umedă, F. încă nu și-a găsit apartament, iar la librărie te așteaptă un TimTam cu peanut butter.  Asigură-te că ai niște Fonzies la îndemână, că ai sclipici pentru a scrie pe un banner fix așa: Nicky, Johnny & Cookie. Ajungem toți acasă pe seară.
Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești doar la o aruncătură de băț pe Google Maps. Ești acasă, în timp ce noi hoinărim prin anotimpuri către casă și către tine.
#AMR7

Serendipity cu F.

Publicat pe de
2

Ți-am spus că încă mă chinui să termin cartea pe care ți-o scriu? Chiar și acum când e ger afară și când îmi înec gândurile într-o cafea cu lapte mă gândesc la cum ar fi fost dacă… cum ar fi fost daca erai tu aici acum și nu altcineva? Cum ar fi fost dacă n-aș fi stat singură cuc într-un apartament cu trei camere și un hol lung de 12 metri? Sau cum ar fi fost dacă stăteai cu mine… S-au întâmplat atâtea în ultima perioadă încât și eu m-am pierdut în detaliile de zi cu zi. Wade vine în vizită aproape zilnic, în special în primele ore ale dimineții, atunci când nu are treabă la Rammer Jammer. Am noroc cu el și cu F. Sunt singurii care se mai sinchisesc să îmi bată la ușă și să-mi țină companie.

3-12-2013-brandi-burkhardt-rammer-jammer

Ah da… Am uitat că tu nu ai făcut cunoștință cu cel de-al doilea personaj. Pe F. l-am cunoscut într-o seară de august la Rammer Jammer. Sosisem aici de câteva ore și mi-o luasem în cap. Voiam să te uit, așa că singura soluție era să pun piciorul în propriul meu prag și să o iau de la capăt. Mi-a fost greu la început pentru că sunt reticentă de felul meu. Nu vreau să mă atașez de persoane ca mai apoi să sufăr. Într-o fracțiune de secundă în care am simțit că vreau să mă gândesc la tine, m-am impus în fața conștiinței mele. A fost momentul în care mi-am retezat părul până la umeri și l-am răvășit, acoperindu-mi capul cu pălăria lui Wade, am schimbat hainele sport cu o pereche de pantaloni negri scurți, un tricou alb și o cămașă în carouri înnodată în talie, iar adidașii au fost înlocuiți de ghetele cu toc înalt. Am luat mașina parcată în fața casei și am condus până la Rammer Jammer, fără permis de conducere. Am intrat direct în local, fără să mă uit în jurul meu. Doar eram acasă la Wade și îmi permiteam orice. Am urcat pe scenă, făcându-i semn lui Wade să amplifice volumul. Urma piesa celor de la Nickelback – ”Photograph”.
F. era acolo, la o masă din primul rând. I-am zâmbit fugitiv de câteva ori, iar el mi-a răspuns în același mod. Când m-a zărit, Wade a venit direct la mine și m-a îmbrățișat, urându-mi bun venit. Ne-am așezat să bem un whiskey. Am mai povestit vrute și nevrute, după care, în mod surprinzător, mi-a făcut cunoștință cu F. De altfel, s-a oferit să mă conducă acasă având în vedere faptul că mă amețisem puțin de la alcool și nici nu aveam permis de conducere. L-am refuzat și am apelat la Wade.
”De ce nu ai acceptat?” m-a întrebat când am ieșit de la Rammer Jammer.
”Pur și simplu nu am chef să discut cu nimeni”, i-am răspuns eu pe un ton sec.
”Știu și eu… ești cam singură pe aici. În afară de mine nu ai pe nimeni și știu că nu prea vrei să îți faci cunoștințe noi, dar ar fi bine. F. e chiar o companie plăcută și cred că v-ați înțelege de minune.” Wade avea dreptate. Chiar nu eram dispusă să fac față singurătății de una singură. Dacă a fost ceva pur întâmplător sau nu, habar n-am. Un lucru e cert, iar asta o știm cu toții: persoanele apar în viața ta cu un motiv (așa cum de fel și tu). Încă nu m-am lămurit dacă motivul lui este să mă facă să râd zi de zi sau unul cu mult mai întemeiat. A doua zi m-am întâlnit cu F la Etaj fără să mă gândesc că l-aș putea găsi acolo. Am schimbat câteva vorbe, ore poate.

Știam că nu va putea să fie mult timp în preajma mea. Era ocupat cu concertele lui și avea să plece din România cât de curând. Aș fi putut să fiu ca o albinuță și să zbor cu el în lung și-n lat prin lume, dar nu voiam să amestecăm treburile. Mi-a promis în schimb că de fiecare dată când va fi liber, va veni în vizită. Ne-am apropiat foarte repede și am început să fim părtași la tot felul de nebunii despre care o să povestesc cu altă ocazie. De când s-a ivit oportunitatea de a sta pentru o perioadă de timp la Sibiu, Wade și F. au decis să îmi facă vizite neașteptate cât mai des, așa că am început să mă obișnuiesc cu apariția lor pe nepusă masă.

Dar să revenim la subiect. După cum spuneam e foarte frig. E ger. Mai că n-aș ieși din casă dacă F. nu insistă atât să ne pierdem prin oraş la ceas târziu sau dacă lui Wade nu îi arde de cumpărături. În rest, totul se desfășoară normal pentru mine. Alerg de colo-colo cu picioarele în zăpada cea mai mare încercând să-mi croiesc drum către stația de autobuz, iar după o zi lungă, fotoliul din sufragerie devine cel mai bun prieten al meu. Fotoliul și un pahar de vin alb…

Acum mă odihnesc puțin. E ziua mea liberă. Stau în vârful patului cu picioarele într-o pereche de șosete roz cu mov, croșetate manual. Tocmai ce le-am primit cadou de la cea mai bună prietenă a mea. Au fost împachetate sub formă de prăjiturică, să nu uit niciodată că în fond, tot aceeași Cookie am rămas.
Înghit în sec și sorb ultima gură de cafea simțind cum toate amintirile petrecute în sânul familiei vin buluc în capul meu și se rotesc și se învârt până când sunt cuprinse chiar ele de amețeală, iar mai apoi, se sting… Sunt stinse chiar de soneria telefonului. Zâmbesc… Mă așteptam la apelul lui F. Îi răspund pe un ton somnoros, iar în felul lui agitat de a fi, mă face să mă desprind de melancolia creată în jurul meu.

-Hai că nu e timp de stat în casă. Ai văzut ce frumos ninge? mă ademenește F. ca să ies din casă.
Îi zic că nu prea aș avea chef de ieșit, că mi se pare foarte frig și pe lângă asta, ar trebui să pregătesc ceva de mâncare.
-Tu abia că știi să faci cartofi prăjiți. Hai să mâncăm în oraș. Mergem să bem ceva undeva… Vedem noi!
Acesta este F. Așa e de când l-am cunoscut. El m-a învățat că masa luată în oraș poate deveni un motiv pentru a ieși din casă, la fel ca și plimbările lungi prin zăpadă.

-Hai că ajung într-o jumătate de oră la tine. Ai timp să te pregătești. Îmbracă-te gros că e frig afară. Ia-ți mănușile.
N-am cum să-l refuz, mai ales când mi-o servește direct pe tavă, făcându-mă să înțeleg că trebuie neapărat să accept.

Când sosește în pragul ușii îmi afișează acel zâmbet molipsitor care îți redă cheful de distracție chiar și după o zi plină de muncă. Îmi aduce aminte să nu uit mănușile. Închid ușa și coborâm. Termometrul indică -8 grade. Zâmbesc ironic, iar el propune să mergem să bem o cafea sau orice altceva cald. Apreciez gestul lui de a părea că mă protejează.

Străzile sunt pline ochi. Toate magazinele la fel. Oriunde te uiți în jur vezi oameni și oameni: agitați, relaxați, în pragul disperării, înfrigurați, alții care habar n-au ce doresc și încotro vor s-o apuce, oameni care sunt în întârziere, care alergă în toate direcțiile pentru a ajunge la întâlnirea aceea care le-ar putea schimba viața. Mașinile se grăbesc și ele, fiecare spre o altă adresă. Orașul freamătă pe ”All I want for Christmas is you” și pe ritmul zăpezii care scârțâie sub picioarele trecătorilor. Printre pomii ninși se întrezăresc la ceas de seară steluțele și beculețele atârnate de toate cablurile posibile. De aici, din turn, totul pare diferit prin ochii mei. E atmosfera aia din Serendipity, aia pe care am visat-o alături de cel pe care îl voi iubi toată viața.
Ne așezăm într-unul din punctele înalte de unde poți privi totul. Mă aplec peste balustradă, iar F. mă trage înapoi de teamă să nu pic. Îi zâmbesc și mă cuprinde cu brațele. Nu e exact povestea pe care mi-am închipuit-o, dar mi-e bine. Sunt acolo: la granița dintre amintirile pe care aștept să le am peste ani și ani alături de tine și prezentul. Mă întreb oare care variantă e mai plauzibilă. Wade mă privește din mijlocul patinoarului afișând un rânjet ironic și îmi subliniază prin linii trasate cu patina în gheață cuvântul PREZENT. Mă frec la ochi încercând să scap de propria mea conștiință.

-E atmosfera aia… spun eu pe un ton aproape șoptit.
-Care? mă întreabă F. apropiindu-se de urechea mea.
-Serendipity…Mi-aș fi dorit să fie aici, cu mine, dar în schimb ești tu… Nu că n-ar fi bine și-așa…
Văd cum se întristează și poate n-ar fi trebuit să zic nimic. Vezi, Wade? Mă faci să stric buna dispoziție.
”Rectifică!” se aude o voce din mijlocul patinoarului.
-Mă bucur că ești lângă mine azi. Nu vreau să crezi că nu mă simt bine în preajma ta. La urma urmei, ești singurul care mă poate înțelege. E greu când lipsa unei persoane e compensată de prezența alteia. Pare mai ușor, dar nu e. Oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni. Mi-ai spune să trec mai departe, să uit, s-o iau de la capăt, de la zero. Ai dreptate, da. Nu or fi toate posibile aici, dar ar trebui să îmi fie mai ușor, nu?

După un timp în care niciunul din noi nu scoate vreun cuvânt, F. îmi propune să mergem să mâncăm ceva. Ne alergăm cu greutate prin nămeți până când, într-un final ajungem la localul lui preferat: Lili’s. Până să vină cafeaua ne pierdem în priviri. Niciodată nu l-am simțit așa de cald. Îmi spune că se bucură să fie lângă mine în clipa asta și îi cuprind mâinile într-ale mele. Îmi zâmbește așa cum numai el știe s-o facă și trebuie s-o recunosc chiar și-n fața ta că modul lui e perfect. Vezi tu, fiecare are ceva care îl face special. Tu pătrunzi pe oricine cu o simplă privire, iar el cucerește totul cu un zâmbet. Asta îl clasează pe un loc fruntaș în fața mea. E felul lui de a fi și mă face să mă simt ca o îndrăgostită când sunt cu el, ceea ce tu nu m-ai făcut să simt până acum deși încă sper ca fraiera. F știe că e slăbiciunea mea și nu încetează să-mi trimită câte un surâs oacheș atunci când vede că mă pierd cu firea. E destul de greu să nu fiu eu când e cu mine. Pentru simplul fapt că am ajuns să îi intuiesc gândurile, știu că alături de F. n-aș avea de ce să mă ascund vreodată. De la o masă alăturată, printre ramuri de brad, Wade se uită la noi ca și când asta ar fi opera lui și e mulțumit de orice rezultat. După o seară lungă mă conduce acasă. Ar îndrăzni să mă sărute și eu l-aș lăsa fără să fac vreun pas înapoi. Cu toate astea….

Suntem în Sibiu și e magic. Știu că sună a clișeu, dar dacă ajungi aici, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, ai să înțelegi de ce o țin lanț cu atmosfera din Serendipity. Mai întâi de toate trebuie să te pierzi ca mai apoi să te regăsești. Nu m-ar deranja să împart cu F. tot ce am în clipa de față. E posibil să nu am nimic și totuși să-mi doresc să-i dau totul fără să stau pe gânduri. F. știe ce înseamnă prezența ta în viața mea și totuși nu vrea să plece de lângă mine. Știe că dacă aș da de tine, prietenia noastră s-ar răci. El îmi garantează că nu e așa, dar eu nu știu dacă să-l cred sau nu. Deși mereu a fost sincer…
Mă pierd ca să mă găsească în mulțime, așa cum mi-aș fi dorit să o faci tu dacă ai fost aici. Sau ce-ar fi dacă te-aș căuta eu, cum s-a întâmplat de fiecare dată prin gări la ceas de seară? Te-aș căuta la Cafeneaua Nod cu gândul că mă aștepți tăcut la fereastra cu pisici. M-aș bucura să aflu că îți aduci aminte de promisiunea pe care mi-ai făcut-o cândva. Eu n-am uitat și n-am s-o fac prea curând.

Ne așteptăm unii pe alții în mulțimea asta care nu știu încotro se duce. Avem mii de întrebări fără răspuns și tot cam atâtea răspunsuri la care nu găsim întrebarea potrivită.
Te regăsești și tu, nu?

Mă desprind de peisajul acesta, îmi iau rămas bun de la F. și promitem ca data viitoare să ne distrăm și mai mult. Îi promit lui Wade că n-am să mai fac figuri atunci când unul din ei va apărea în prag și îmi va spune că vrea să înotăm prin zăpadă.

Dragă F.,
Am să te aștept cu vin fiert și cu prăjituri cu multă ciocolată.
Pe curând…

Povesti la foc de tabara

Publicat pe de
Răspunde

Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)

Această prezentare necesită JavaScript.

photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru

Casa Calfelor, Sibiu

În momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.

Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!

Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele 🙂 Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2. Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte să trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.

11910101_1844927585733644_1851909874_n

Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.

Și timpul trecea și trecea și trecea….

Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers… Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)

Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.

”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.

Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.

Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.

Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…