„Rebecca” – Daphne du Maurier

cats„Rebecca” scrisa de Daphne du Maurier face parte din romanele de ordin psihologic. Un roman de dragoste,care subliniaza ideea unei crime, cea a unei minciuni si in final cea a probei finale. Maxim de Winter este un om celebru in micul sau palat de la Manderley. A fost casatorit cu Rebecca, si dupa moartea acesteia, s-a recasatorit.

Toata actiunea se invarte in jurul acestei morti care ascunde multe mistere. Mai in finalul romanului aflam ca Rebecca a fost ucisa de Maxim deoarece dupa cinci zile de casnicie,acesta aflase chiar de la ea ca este o femeie josnica, de moravuri usoare. Rebecca ii confeseaza ca se intalneste cu amantii sai in casuta din golful marii. Maxim manios pe cele aflate, a impuscat-o si i-a ascuns cadavrul pe un vapor pe care mai apoi l-a scufundat. Politia  ocupandu-se de caz, descopera cadavrul unei femei. Maxim este chemat sa identifice, spune ca trupul este intr-adevar al Rebeccai desi era desfigurat.

Se recasatoreste cu o femeie al carui nume nu il aflam pe parcursul romanului. Ea povesteste toata actiunea romanului in schimb. Dupa ce anii au trecut, politia au inceput sa reinvestigheze cazul mortii Rebeccai. S-au efectuat scufundari si s-a descoperit intr-o cabina din vaporul scufundat, un cadavru. Maxim, simtindu-se vinovat si nesuportand presiunile, ii marturiseste toata crima noii doamne de Winter.

Dupa un proces de judecata,Maxim gaseste in agenda fostei sale sotii un numar de telefon semnat Dr. Baker. Era doctorul la care apelase Rebecca inainte ca aceasta sa moara. Maxim afla ca aceasta avea cancer si ca nu mai avea de trait decat vreo doua-trei luni. Acum regreta ca a omorat-o, iar regretele il duce sa piarda si singurul lucru care il mai leaga de Rebecca si de toate amintirile din trecut: Manderley-ul.In urma unui incendiu,acesta se spulbera ca un vis urat,un cosmar ce avea sa se termine o data cu disparitia palatului.   Ultimul paragraf se incheie prin:
„-Iarna se vede aurora boreala,nu-i asa?zisei eu.Nu vara?
-Nu-i aurora boreala.zise el.E Manderley.
Il privii si vazui chipul.Ii vazui ochii.
El conducea din ce in ce mai repede.Urcaram colina dinaintea noastra si vazuram Lanyon intinzandu-se intr-o vale la picioarele noastre.La stanga noastra era firul argintiu al raului ce se largea spre golful din Kerrith,la cinci kilometri departare.Soseaua Manderley-ului era inaintea noastra.Nu era luna.Cerul de deasupra capetelor era negru ca si cerneala.Dar in zare,cerul nu era negru deloc.Era cuprins de o roseata purpurie,parca patat de sange.Si cenusa zbura in intampinarea noastra impreuna cu vantul sarat al marii”