Prietenul nevazut

Cecelia Ahern, autorea bestsellerului internaţional „P.S. Te iubesc” publică în 2005 romanul „Prietenul Nevăzut”. M-a captivat încă de la primele rânduri şi cu greu am mai lăsat-o din mână. Am dat grijile la o parte şi m-am lăsat condusă într-o poveste care mi-a adus pe buze zâmbetul copilăriei.

Să vă povestesc pe scurt: Acţiunea se desfăşoară în Oraşul Inimilor (Baile na gCroithe, Irlanda) unde Elizabeth încearcă din răsputeri să-şi ţină viaţa sub control. Singurul nor de pe cer e sora ei, Saoirse, care de fiecare dată îi cauzează probleme. Devenind peste noapte mamă pentru Luke, fiul lui Saoirse, Elizabeth nu mai are timp pentru distracţii, idile sau alte mofturi. Dar asta până când, într-o bună zi, un străin intră pe neaşteptate în vieţile lor. Ivan e un tip misterios, fără griji, spontan, mereu în căutarea aventurii – tot ceea ce Elizabeth nu e. Instantaneu, el i se strecoară în suflet şi începe să-i schimbe viaţa într-un fel inimaginabil.

Citind acest roman, am retrăit micile bucurii ale copilăriei şi sunt sigură că şi voi veţi face la fel.

Acum vă las cu fragmente din carte! 😀

„Prieteni imaginari, prieteni invizibili – numiţi-ne cum doriţi. Poate credeţi în noi, poate nu. De fapt, nici nu mai contează. La fel ca cei mai mulţi oameni care fac o treabă bună, nu existăm pentru ca să se vorbească despre noi şi să fim lăudaţi; existăm doar ca să servim interesele celor care au nevoie de noi. Poate că nici nu existăm; poate că suntem doar produsul imaginaţiei oamenilor; poate că e doar o coincidenţă că nişte copii de doi ani, care abia vorbesc, aleg să fie prieteni cu oameni pe care numai adulţii nu-i văd. Poate că toţi acei doctori şi psihoterapeuţi au dreptate să sugereze că aceştia doar dezvoltă imaginaţia.”

„Stelele sunt ca oamenii, Elizabeth. Doar pentru că par să provină din acelaşi punct, nu înseamnă că aşa e. Este o iluzie de perspectivă creată de distanţă. Nu toate familiile reuşesc să rămână unite. Toată lumea se mişcă în direcţii diferite. Faptul că toţi provenim din acelaşi punct este o concepţie greşită; să călătoreşti în direcţii diferite este chiar felul de a fi al fiecărei fiinţe şi al fiecărui lucru.”

0_aabluedandelionwishes

 

„Rebecca” – Daphne du Maurier

cats„Rebecca” scrisa de Daphne du Maurier face parte din romanele de ordin psihologic. Un roman de dragoste,care subliniaza ideea unei crime, cea a unei minciuni si in final cea a probei finale. Maxim de Winter este un om celebru in micul sau palat de la Manderley. A fost casatorit cu Rebecca, si dupa moartea acesteia, s-a recasatorit.

Toata actiunea se invarte in jurul acestei morti care ascunde multe mistere. Mai in finalul romanului aflam ca Rebecca a fost ucisa de Maxim deoarece dupa cinci zile de casnicie,acesta aflase chiar de la ea ca este o femeie josnica, de moravuri usoare. Rebecca ii confeseaza ca se intalneste cu amantii sai in casuta din golful marii. Maxim manios pe cele aflate, a impuscat-o si i-a ascuns cadavrul pe un vapor pe care mai apoi l-a scufundat. Politia  ocupandu-se de caz, descopera cadavrul unei femei. Maxim este chemat sa identifice, spune ca trupul este intr-adevar al Rebeccai desi era desfigurat.

Se recasatoreste cu o femeie al carui nume nu il aflam pe parcursul romanului. Ea povesteste toata actiunea romanului in schimb. Dupa ce anii au trecut, politia au inceput sa reinvestigheze cazul mortii Rebeccai. S-au efectuat scufundari si s-a descoperit intr-o cabina din vaporul scufundat, un cadavru. Maxim, simtindu-se vinovat si nesuportand presiunile, ii marturiseste toata crima noii doamne de Winter.

Dupa un proces de judecata,Maxim gaseste in agenda fostei sale sotii un numar de telefon semnat Dr. Baker. Era doctorul la care apelase Rebecca inainte ca aceasta sa moara. Maxim afla ca aceasta avea cancer si ca nu mai avea de trait decat vreo doua-trei luni. Acum regreta ca a omorat-o, iar regretele il duce sa piarda si singurul lucru care il mai leaga de Rebecca si de toate amintirile din trecut: Manderley-ul.In urma unui incendiu,acesta se spulbera ca un vis urat,un cosmar ce avea sa se termine o data cu disparitia palatului.   Ultimul paragraf se incheie prin:
„-Iarna se vede aurora boreala,nu-i asa?zisei eu.Nu vara?
-Nu-i aurora boreala.zise el.E Manderley.
Il privii si vazui chipul.Ii vazui ochii.
El conducea din ce in ce mai repede.Urcaram colina dinaintea noastra si vazuram Lanyon intinzandu-se intr-o vale la picioarele noastre.La stanga noastra era firul argintiu al raului ce se largea spre golful din Kerrith,la cinci kilometri departare.Soseaua Manderley-ului era inaintea noastra.Nu era luna.Cerul de deasupra capetelor era negru ca si cerneala.Dar in zare,cerul nu era negru deloc.Era cuprins de o roseata purpurie,parca patat de sange.Si cenusa zbura in intampinarea noastra impreuna cu vantul sarat al marii”