E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.