Arhive etichetă: despre trecut prezent si viitor

Filosofie nocturna

Publicat pe de
Răspunde

Am impresia că se oprește timpul în loc pentru cei care nu trăiesc, care se sprijină de cer în speranța că se destramă și că prin crăpătura aia minusculă, vor putea fura câtă viață pot. Și stau și mă întreb când s-a crăpat vreodată cerul pentru acele suflete îmbătate cu haos.

Sunt secvențe care nasc întrebări. Am mai fost pe aici pentru că mă simt acasă și totuși deja sunt alții în locul nostru care ne pun punct și o iau de la capăt prin noi. Trăiesc ce ai noștri n-au fost în stare. Arată la fel ca ei, ca noi doar că mai plini de viață, pesemne s-au sprijinit de cer cu toată puterea lor și au reușit să-l crape, fie au fost născuți să trăiască în ciuda altora. Și sunt mulți, ne asemănăm fizic într-atâtea privințe, zâmbetele-s la fel doar că nu sunt false, privirile nu sunt goale, iar întreaga lor ființă dansează pe piesa aia pe care noi n-am fost capabili nici măcar să îndrăznim să punem piciorul pe ringul de dans.

Ei sunt ce nu suntem noi, ne privesc pierduți neștiind cine suntem, neștiind că acțiunile lor din momentul X, ne sunt cunoscute. Am mai auzit și la alții povestea lor doar că acum o vedem prin ei, întocmai unui film care ne este povestit mai întâi ca mai apoi să-i dăm play. Și zâmbești. Încerci. N-ai cum să te bucuri, dar nici nu poți să te prefaci că nu ești mândru pentru că tu știi deja încotro îi poartă destinul. Dacă aș fi putut să-i spun tipei din tren că fix așa mama l-a cunoscut pe tata, în aceleași haine, cu aceiași cercei, în același tren… Dacă aș fi putut să-i spun fetiței cu codițe care zburda pe bulevardul din Sibiu, cea care purta aceiași rochiță vișinie ca mine – cea de acum 20 de ani, că viața n-o să-i fie atât de roz precum pare, că la un moment dat se va desprinde de trecut ca să se regăsească. Și va trebui s-o facă singură, de capul ei, fără ajutor. Va trebui să puna punct de atâtea ori încât o să rămână fără cerneală, se va învinovăți pentru niște greșeli care nu-i aparțin, va iubi fără să-și dea seama și o va face cu o pasiune atât de arzătoare care o va transforma în scrum. Va fi bine, cu inima puțin arsă pe la colțuri, dar cu sufletul intact. Își va da seama prea târziu, va încerca să repare ce s-a stricat doar că din aproape toate punctele de vedere, nimic n-o să mai aibă rezolvare. Numai din alt unghi; alt unghi în care a îngrămădit toată speranța pe care a învățat să n-o piardă pentru că știa ea -moare ultima chiar și atunci când pare că se stinge lent încă de la început.

Trebuie să mai învățăm de la noi, de la alți noi mai noi că de la cei vechi, le-am auzit și trăit deja pe toate și nu ne mai lăsăm surprinși nici de valuri nici de scrum. Trebuie să ne sincronizăm la haos, să îl simțim cum ne tremură în palme atunci când visurile ne scapă printre degete. Și strângem pumnii ca să ne doară. Dar să ne și păstrăm ultimele bucăți din noi care încă se mai zbat în scântei.

Nu mai doare, am învățat să mă temperez. Îmi calmez răbufnirile de când m-am regăsit. Le țin la foc mic ca să reziste. Și energia ia-o de unde nu-i că atunci când e destulă, n-o mai stochez. Am rămas fără memorie așa că trebuie să o consum pe toată din start.

Și iar… e ok așa, m-am obișnuit. La modul, fie ce o fi, pentru cei care știu că m-am născut fără parașută, la 11 grade sigur găsesc una care să mă aducă cu picioarele APROAPE de pământ. Zic “aproape” pentru că n-o să cad (sper eu) de la o înălțime prea mare încât să-mi împrăștii existența în toate cele patru zări. Am mai făcut-o, iar acolo la răspântia lor, nimic nu durează, iar eu vreau să durez; cel puțin atât timp cât există foi și cerneală. Și restul – doar că de restul nu sunt sigură căci uneori parc-aș avea două mâini stângi și bete pe deasupra.

Aș crede că timpul e inuman prin simpla lui efemeritate, diferența e că unii au învățat să-l stăpânească. Se țin bine de el, mai cu o secundă, un minut, o oră. Se țin cu aceeași îndârjire cu care se sprijină de cerul meu fragil care nu mai crapă. Și poate că ar crăpa dacă m-aș apăsa mai tare doar că cine se descurcă apoi cu atâta timp?

Nicicum nu m-aș mulțumi; asta pentru că m-am învățat cu nimic din prea multe si cu prea multe din nimic. “E un haos de contradicții” – este. Poate cel mai reușit haos pentru cei care și-l doresc, cei care au colac de salvare, însă pentru cei care nu… e mai greu. “Dar când de fapt a fost ușor?” Și are dreptate căci n-a fost vreodată facil pentru cei care au avut curajul să riște. Dar atunci când o faci, presupun eu în nerozia mea, că ar fi necesar să fi împăcat cu sufletul. Sau cel puțin cu o parte din el. Iar atunci vei fi ok cu totul și întru totul.

“Nimeni nu a îndrăznit să se joace de-a dragostea cu a lor inimă făcută zob și nimeni nu va avea tupeul să iubească o inimă zdrobită și incapabilă de a mai ferici pe cineva. Toți căutăm perfecțiunea în imperfecțiunile noastre și toți ne vedem viteji când de fapt ne dăm răniți doar ca să scăpăm cu viață din lupta pe care o purtăm în noi. Și atunci întreb dacă oare nu ne mințim pe noi înșine dându-ne drept distruși în fața propriilor autodistrugeri? Avem liberul arbitru atât de liber încât să-și permită a nu lupta? Ca și când n-ar lupta pentru sine, dar pentru alții? Și e pe atât de liber încât să se complacă într-un proces cu un singur final concludent din care nu reiese decât că ne temem de propria noastră persoană? Eu cred că nu, Cristina. Cel care fură din crăpătura cerului pe care îl are deasupra capului nu va fura cât de multă viață va putea; se va sinucide lent, dar sigur. Se va stinge sub falsul auspiciu al eului interior crezând că de fapt și de drept, cele mai mari și nobile războaie se dau pentru tine însuți. Și totuși, pentru tine n-a luptat nimeni azi. Nici măcar tu.”

Și așa dă-i. Dă-i înainte că înapoi ai mai fost și nu ți-a plăcut. Ai incercat din răsputeri să te mulțumești rezemându-te de cer în speranța că-l vei crăpa deși te cunoști și știi că nu ai atâtea putere în interiorul tău. Dă-i înainte că n-ai alte opțiuni la îndemână și mai bine să-ți pară bine că ai luptat și n-ai învins decât să te plângi că ai stat pe margine și doar te-ai întrebat ce-ar fi fost dacă ți-ai fi folosit cele 20 de secunde de curaj nebunesc. Dă-i înainte și nu te mai lamenta că nimeni n-a luptat vreodată pentru altul deși cu toții părem deseori c-o facem.

Iar pentru că am uitat să-mi închei filosofia care nu se bazează pe nimic altceva decât pe o nedefinită polologhie cu sinele sau cu alți buimăciți, te-aș ruga să nu te ierți pentru “curajul” de a renunța înainte de prima încercare. Doar așa; poate la tine s-o desface parașuta sau o pluti colacul de salvare. Doar așa ca și când ai reușit să crăpi cerul și ai ciupit pe nedrept măcar un pumn de viață pe care nimeni altcineva nu va îndrăzni să-l trăiască în locul tău.

Pentru ultima dată, eu am încetat să las scenariile mele să fie jucate de alții fără drepturi de autor. Măcar o dată aș prefera să îl am în față pe alt eu fără să-i citesc viitorul plin de reușite în trecutul meu defectuos. Măcar o dată.

După acest moment, totul a fost mai ușor. Și nu doar în viață. În tot.

Amețeli

Publicat pe de
Răspunde

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Cu somnul in ochi

Publicat pe de
1

Am pierdut multe nopți și mi-am dat seama că pe aici n-am mai trecut, deși mi-am lăsat în mod constant gândurile în drafturi care sper că într-o zi vor fi publicate. Momentan le las să se odihnească pentru că nu au acumulat maturitatea necesară pentru a fi scoase la lumină, dar cu fiecare noapte care trece, pe măsură ce eu rămân fără vlagă, ele continuă să se hrănească, să crească și să devină acele povești care merită să fie povestite publicului.
Ce s-a schimbat din aprilie până acum? Totul. Viața în sine, planurile de viitor, o parte din oamenii pe care obișnuiam să-i am în preajmă. Am schimbat și decorul pentru că prea mult îmi aducea aminte de trecut, iar eu când vreau să uit, o iau la pas grăbit.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce vor lăsa în urma lor când vor înceta din viață, dar oare câți dintre noi ne-am gândit la ce lăsăm în urmă cât trăim?

Îmi aduc aminte de câțiva oameni pe care i-am  întâlnit de-a lungul celor 28 de ani. Pe unii îi țin minte după chip, după nume sau după poveste. Pe alții însă nu. Nu pot să-i rețin și nici nu vreau; dar sunt totuși recunoscătoare pentru învățăturile primite de la viață, prin intermediul lor. Până la urmă, orice regret vine la pachet cu o lecție. Te-ai putea întoarce iar și iar la persoanele care nu fac nimic altceva decât sa te răneasca, dar ai decis să le lași în trecut. Asta înseamnă putere.


După fiecare accident emoțional, am ales să fug pentru a mă împăca cu mine însămi: eu cea fără experiență de viață versus noua eu – cea cu o experiență în plus și cu lecția învățată.
„Într-o zi am să iau primul tren sau avion la ora respectivă și am să plec oriunde de una singură. Am să las toți oamenii și problemele în spate și am să mă las purtată de vânt. Am să-mi ascult inima și am să cobor în locul ales de ea, unde nimeni nu mă cunoaște și unde voi fi eu însumi. „
Și nu e ușor. Trebuie să lași de la tine pentru a accepta că ai greșit, că te-ai lovit de perete și te-a durut. Dar îți va fi de folos pe viitor (sau așa ar trebui în mod firesc, deși sunt unii care continuă să cadă și cu morala poveștii în brațe).
Acesta a fost și motivul pentru care mi-am găsit refugiul în alt oraș. Acesta și faptul că am avut de mică libertatea de a alege încotro vreau să o apuc în viață, fără să mi se reproșeze că probabil nu iau întocmai deciziile cele mai bune. Dar sunt visurile și rănile mele deopotrivă și trebuie să le dau de capăt sau măcar să mor încercând.

Am ales să las întotdeauna în urmă ceea ce consideram că mi-ar putea face rău în prezent, drept urmare sunt ceea ce sunt astăzi. Oamenii care nu trăiesc în trecut, au mai puține regrete. Ceea ce e de bine pentru că nu poți să îți trăiești ziua de azi cu adevărat dacă te gândești la ziua de ieri. Seneca spunea că nu are rost să-ți amintești suferințele. E și normal, pentru că de ce ai alege să te întorci într-un timp în care ai fost nefericit? Învățăm. Învățăm și mergem mai departe cu curaj.


Bun… Și acum că trecutul e trecut și ne-a arătat o cale mai „dreaptă”, încotro o vom lua pentru a evita alte dezamăgiri?
„Acolo unde ne poartă gândul, instinctul, pașii. Spre acel acolo unde știm că vom putea regăsi un zâmbet de care ne-a fost dor, pe care am vrut să-l prindem în palme și să ni-l întipărim pe buze pentru a ne aparține de azi întotdeauna. Într-acolo unde știm că vom găsi ceea ce am căutat de multă vreme și deși era la îndemână, ne simțeam greoi când încercam să ne aplecăm pentru a-l ridica de la pământ. Cumva timpul s-a întors de partea mea. Am prins puteri, curaj. M-am desprins de toată greutatea pe care o purtam pe umeri și în minte pentru a putea ridica fericirea de jos. Și se merită? Da! Cu fiecare clipă.

Pentru că zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău. Pentru că o poți întâlni la colț de stradă la exact 17:02. Pentru că poate mirosi a soare, a flori de primăvară și a latte. De fapt, asta poate fi chiar salvarea celor care se află într-o criză existențială sau importantă: o cafea cu mult lapte și fără zahar, pregătită în așa fel încât cei care o beau să se simtă mai spirituali; nu există nimeni care la ieșirea din cafenea să nu se simtă mai siguri pe sine, mai frumoși decât erau la intrare.

P.S: Zâmbesc și acum. Mulțumesc!

Cookie si fantomele

Publicat pe de
Răspunde

E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.