Cu somnul in ochi

Am pierdut multe nopți și mi-am dat seama că pe aici n-am mai trecut, deși mi-am lăsat în mod constant gândurile în drafturi care sper că într-o zi vor fi publicate. Momentan le las să se odihnească pentru că nu au acumulat maturitatea necesară pentru a fi scoase la lumină, dar cu fiecare noapte care trece, pe măsură ce eu rămân fără vlagă, ele continuă să se hrănească, să crească și să devină acele povești care merită să fie povestite publicului.
Ce s-a schimbat din aprilie până acum? Totul. Viața în sine, planurile de viitor, o parte din oamenii pe care obișnuiam să-i am în preajmă. Am schimbat și decorul pentru că prea mult îmi aducea aminte de trecut, iar eu când vreau să uit, o iau la pas grăbit.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce vor lăsa în urma lor când vor înceta din viață, dar oare câți dintre noi ne-am gândit la ce lăsăm în urmă cât trăim?

Îmi aduc aminte de câțiva oameni pe care i-am  întâlnit de-a lungul celor 28 de ani. Pe unii îi țin minte după chip, după nume sau după poveste. Pe alții însă nu. Nu pot să-i rețin și nici nu vreau; dar sunt totuși recunoscătoare pentru învățăturile primite de la viață, prin intermediul lor. Până la urmă, orice regret vine la pachet cu o lecție. Te-ai putea întoarce iar și iar la persoanele care nu fac nimic altceva decât sa te răneasca, dar ai decis să le lași în trecut. Asta înseamnă putere.


După fiecare accident emoțional, am ales să fug pentru a mă împăca cu mine însămi: eu cea fără experiență de viață versus noua eu – cea cu o experiență în plus și cu lecția învățată.
„Într-o zi am să iau primul tren sau avion la ora respectivă și am să plec oriunde de una singură. Am să las toți oamenii și problemele în spate și am să mă las purtată de vânt. Am să-mi ascult inima și am să cobor în locul ales de ea, unde nimeni nu mă cunoaște și unde voi fi eu însumi. „
Și nu e ușor. Trebuie să lași de la tine pentru a accepta că ai greșit, că te-ai lovit de perete și te-a durut. Dar îți va fi de folos pe viitor (sau așa ar trebui în mod firesc, deși sunt unii care continuă să cadă și cu morala poveștii în brațe).
Acesta a fost și motivul pentru care mi-am găsit refugiul în alt oraș. Acesta și faptul că am avut de mică libertatea de a alege încotro vreau să o apuc în viață, fără să mi se reproșeze că probabil nu iau întocmai deciziile cele mai bune. Dar sunt visurile și rănile mele deopotrivă și trebuie să le dau de capăt sau măcar să mor încercând.

Am ales să las întotdeauna în urmă ceea ce consideram că mi-ar putea face rău în prezent, drept urmare sunt ceea ce sunt astăzi. Oamenii care nu trăiesc în trecut, au mai puține regrete. Ceea ce e de bine pentru că nu poți să îți trăiești ziua de azi cu adevărat dacă te gândești la ziua de ieri. Seneca spunea că nu are rost să-ți amintești suferințele. E și normal, pentru că de ce ai alege să te întorci într-un timp în care ai fost nefericit? Învățăm. Învățăm și mergem mai departe cu curaj.


Bun… Și acum că trecutul e trecut și ne-a arătat o cale mai „dreaptă”, încotro o vom lua pentru a evita alte dezamăgiri?
„Acolo unde ne poartă gândul, instinctul, pașii. Spre acel acolo unde știm că vom putea regăsi un zâmbet de care ne-a fost dor, pe care am vrut să-l prindem în palme și să ni-l întipărim pe buze pentru a ne aparține de azi întotdeauna. Într-acolo unde știm că vom găsi ceea ce am căutat de multă vreme și deși era la îndemână, ne simțeam greoi când încercam să ne aplecăm pentru a-l ridica de la pământ. Cumva timpul s-a întors de partea mea. Am prins puteri, curaj. M-am desprins de toată greutatea pe care o purtam pe umeri și în minte pentru a putea ridica fericirea de jos. Și se merită? Da! Cu fiecare clipă.

Pentru că zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău. Pentru că o poți întâlni la colț de stradă la exact 17:02. Pentru că poate mirosi a soare, a flori de primăvară și a latte. De fapt, asta poate fi chiar salvarea celor care se află într-o criză existențială sau importantă: o cafea cu mult lapte și fără zahar, pregătită în așa fel încât cei care o beau să se simtă mai spirituali; nu există nimeni care la ieșirea din cafenea să nu se simtă mai siguri pe sine, mai frumoși decât erau la intrare.

P.S: Zâmbesc și acum. Mulțumesc!

Cookie si fantomele

E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.