Cookie si fantomele

E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

 

Capitole incheiate si sfaturile lui Wade.

Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări. 

Din jurnalul lui F.

20160213_163328.jpg

F. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu. Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire. Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne vedem, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.

Scrisoare catre mine

Dragă Cookie,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris, dar ştii şi tu cât de ocupat am fost cu licenţa ta. Pe lângă asta, mai adaugă şi serviciul, drumurile care duc acasă, timpul petrecut cu Sony. Apropo de ea, să ştii că mă bucur că nu o mai chinui. Dorul de ai tăi şi de tot ce ţine de locul natal, te-a făcut să îi apreciezi lipsa. Ştiu că ai seri în care visezi că sare gardul şi că o pierzi. Dorinţa de a petrece mai mult timp cu pisica ta se manifestă acut, iar asta e extrem de vizibil. Îţi lipsesc zgârieturile de pe mâini, umeri. Uneori îşi vărsa furia şi pe nasul tău. Ea săraca se pricopsea cu o palmă subtilă peste lăbuţe, tu cu o dungă nu tocmai estetică, iar eu mă amuzam teribil. Ah, ce vremuri…scrisori catre mine.

Ţi-ai făcut noi obiceiuri. Iubeşti mai mult cărţile şi copiii, iar asta pentru simplul fapt că îţi petreci foarte mult timp în compania lor, la muncă. Mă bucur pentru tine. Trebuie să recunosc că au fost momente în care te priveam chicotind după un colţ de cărămidă în momentele penibile în care te loveai cu capul de scara dinspre birouri sau când stiva de cărţi pe care încercai să o aranjezi se răsturna fix atunci când puteai să juri că ai terminat treaba. Să nu mai spun de  figurinele pe care tu încerci să le menţii ordonate, dar care  declanşează un adevărat efect de domino în momentul în care aşezi ultima bucată din doctoriţa Pluşica sau Winnie The Pooh.

Acum să trecem la părţile negative. Dormi prea puţin uneori şi nu mănânci sănătos, deşi încerci. Eh,  e şi vina mea pentru că mereu te îndemn prost în ale gătitului. Deci să trecem peste, zic. Altceva care mă scoate din sărite sunt momentele tale în care crezi că totul ţi se cuvine. Ştii bine că nu e aşa şi te încăpăţânezi să o ţii pe a ta… Greşit, greşit… Ar trebui să remediezi acest aspect. E bine de ştiut că totuşi  încerci. Eşti pe calea cea dreaptă (mamă, cât de religios a sunat asta).

Îmi plac activităţile din timpul tău liber şi e bine că încerci să priveşti totul cu relaxare, fără să îţi faci griji de ce-o urma mâine. E bine aşa. Până la urmă trăim în prezent, iar aici dă-mi voie să filosofez puţin. Noi nu avem decât prezentul. Practic, nu vom ajunge niciodată să dăm nas în nas cu viitorul, deşi el reprezintă chiar şi ziua de mâine. În momentul în care vom trăi deja în ziua de mâine, acela va fi deja clipa prezentă pentru noi. Epic, ştiu…. Mă înţeleg singur, nu e nevoie să-mi dai dreptate. Dar am! E bine că ai început să ieşi mai mult şi că eşti energică. Mi-a plăcut să te văd alergând pe mijlocul drumul dinspre parcul Izvor  în toiul nopţii din sâmbata trecută. ( nu te sfătuiesc să faci asta când bulevardul nu este închis, doar dacă vrei să faci slalom printre maşini). Îmi plac postările tale de pe Instagram. Îmi place ideea în sine de a imortaliza momentele în care eşti fericită, tristă, curajoasă, optimistă… 

Ar fi cazul să te văd mai des prăjiturind. Nu că sunt vreun adept al excesului de dulce, dar prăjitura aia cu ciocolată, portocală şi chilli, e perfectă… Mai vreau!

Ţi-aş mai scrie… Chiar aş mai avea multe să-ţi spun, dar în momentul de faţă nu vreau să te stresez prea mult. Promit că o să îţi scriu mai des, iar cu următoarea ocazie, am să îmi descarc sufletul. Aştept cu nerăbdare romanul tău. Am văzut că ai făcut progrese la el, deşi mi s-a părut riscant faptul că ai vrut să schimbi tot sfârşitul pe ultima sută de metri. Îţi urez spor! Abia aştept să îl citesc în întregime.

Cu drag, al tău eu interior,
Wade.

(habar n-am de ce ţi-ai numit conştiinţa aşa)