*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințe ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 93rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon. Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o alta cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei ști din start ce e bine și ce nu, vei ști cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. O să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier și mă trântesc pe fotoliul din mijlocul dormitorului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost caniculă. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.