Scrisori, partea I. De la inceputuri

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Lost and found.

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință sau puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?

Intr-un apartament de pe 93rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințe ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 93rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon. Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o alta cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei ști din start ce e bine și ce nu, vei ști cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. O să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier și mă trântesc pe fotoliul din mijlocul dormitorului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights

E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost caniculă. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.