Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.