Arhive etichetă: despre el

Amețeli

Publicat pe de
Răspunde

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Un an de tine.

Publicat pe de
Răspunde

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să mă îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni la momentul acela, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisoril, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

La un moment dat mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele, îmbrățișările, modul în care mă făcea să rămân de fiecare dată când voiam să plec.

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an printre mulți alții cu tine, dar unul diferit. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!

F. şi regăsirea mea

Publicat pe de
Răspunde

Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.

Pentru ca F.

Publicat pe de
Răspunde

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui.

F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta calm și optimism într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Ba chiar am vrut să îi dau motive să mă uite, dar s-a încăpățânat să stea. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic pe care îl am uneori deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc, că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1

F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.
”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă către centru. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.