Iunie la miezul nopții.

E o noapte agitată de iunie, dintr-o vară ce se anunță diferită. Cumva ne-am trezit din hibernare după ierni friguroase și obositoare în care sufletul a preferat să înghețe. Dincolo de ferestre, furtuna se dezlănțuie ca și când ar vrea să stingă focurile din timpul zilei, iar pe ritmul ploii care bate în geam, îmi bate și inima.

Degetele lui prin părul meu răvășit și privirile noastre care, pentru prima oară după mult timp incert și haotic, transmit siguranță. Brațele lui care mă cuprind cu calm și desprind subtil din mine îndoieli și regrete. Buzele lui care îmi sărută zâmbetul și o atingere timidă pe umărul gol. Îmi răscolește prin amintiri cu o blândețe pe care am căutat-o în ochii celor care n-au înțeles cum funcționează iubirea. Se agață de toată ființa mea, iar eu îl las pentru că știe cum să vindece răni din trecut fără să întrebe cine sau ce le-a provocat.

Și îl descopăr aici, pe canapeaua din sufragerie, departe de lumea dezlănțuită de furtuna care pare să destrame forfota cotidiană. Descopăr un el necesar mie, un el cu care de azi pornesc la drum spre viitor fără teama zilei de mâine. Și l-aș ține o viață și încă puțin lângă mine de-aș putea fără să mă tem de nimic. Nu-mi trebuie curaj să-l iubesc deși până la el, am pendulat constant între da și nu adunând regrete în loc de bucurii. E diferit, iar unele iubiri nu necesită deloc curaj când simți că ai găsit pe acel cineva care trăiește prin tine, cu tine și care te împacă numai printr-o atingere. Mi-e pace și dezordine ordonată. Mi-e tot.

Prin draperia trasă intră discret o rază de la un felinar stradal, iar cearșaful e încă rece și neșifonat de gânduri. Ne privim în întuneric și totuși vedem dorința imprimată pe retine. Vedem stângăciile, temerile, dezastrul din noi. Mă cuprinde strâns și imi dau seama cât de mult l-am așteptat. În îmbrățișarea lui mă simt acasă. Cumva, ne-am aparținut reciproc din totdeauna. Aș putea certa timpul care ne-a condus orbește ani la rând pe drumuri diferite; timpul, care ne-a aruncat voit în brațe greșite, în priviri ce nu transmiteau nimic. Ne-am putea certa pe noi care am ezitat să ne iubim de teamă că poate nu merită încercat. Sau am putea mulțumi celor care au văzut frumosul din noi și ne-au împins să acceptăm necunoscutul, să recunoaștem dorința. Ori am putea să ne iubim fără să mai căutăm răspunsuri la întrebări pe care nu ni le mai punem de ceva vreme.

Acum sunt liniștită, iar timpul e de partea mea. În răcoarea nopții și pe muzica ploii ce cântă la pervaz, mă las în brațele lui și mă abandonez acolo, lângă inimă. Degetele i se plimba nestingherit pe spatele meu, iar ochii cer confirmări. Îmi ridic privirea și mă pierd într-a lui. Îl sărut scurt în loc de aprobări inutile. Știe ce vreau și ce provoacă în mine dincolo de orice atingere. Iar de aici, cuvintele nu-și mai au rostul. Restul poveștii se scrie de la sine prin palmele noastre împreunate care ard orice silabă. Lipsiți de remușcări și gânduri, amețiți de vinul roșu și parfumul ploii, ne rătăcim în patul rece lăsând ca zorii zilei să ne găsească împreună sub o pătură.

Cafeaua de dimineață, ochii tăi negri, tu.

Numeste-o cum vrei

Cineva m-a luat de mână la ora asfințitului și m-a dus să văd cum e construită fericirea. Sub culori de foc și o adiere plăpândă, cu o privire aproape părintească, mi-a spus așa:
”Fericirea e pentru oameni încăpățânați; pentru oameni care nu renunță ușor la alți oameni. Căutăm fericirea la fel cum își căuta bunica din poveste ochelarii : îi căuta peste tot și de fapt îi avea pe nas. Și deși dragostea nu e un joc, putem spune că dacă ești fericit, l-ai câștigat. Să nu-ți fie frică să alergi după ceea ce te face fericit. Alege pentru tine și bucură-te de ceea ce ai aici, aproape. Poveștile nu sunt făcute să trăiască singure, iar dacă ai găsit bucăți din tine în cineva, oprește-l și povestiți, iar cartea o veți scrie împreuna pentru că nimic nu e mai frumos ca două povești ce se întrepătrund.”

N-aș scrie despre tine povești. Mai degrabă le-aș trăi și le-aș păstra doar pentru noi. Numește-o egoism sau proprietate personală; sau cum vrei tu, dar te-aș ascunde în cele mai secrete locuri ale sufletului meu.

Nu aș construi castele de nisip cu tine. Mai degrabă ne-am plimba nopți la rând pe țărmul din Costinești sau Vamă, iar brațele tale și cerul mi-ar fi singura casă de care aș avea nevoie.  Numește-o singuranță sau împlinire; numește-o cum vrei tu, dar aș străbate la pas kilometri întregi fără să caut altă bucurie mai mare.

Ți-aș scrie acum mai multe rânduri despre o zi senină de vară pe plajă – o zi în rochie albă și converși , pe final de august. Ți-aș scrie despre ziua asta fără rețineri la fel cum am adoptat-o fără voie și am făcut-o să fie a noastră în cele mai dubioase circumstanțe. Ți-aș povesti despre cum o văd prin ochii  mei și cât de mult o aștept, dar cumva nu vreau să grăbesc timpul. Numește-o răbdare cruntă sau dorință; numește-o cum vrei tu, dar aș încetini trecerea zilelor pentru a sta cât mai mult în preajma ta.

Aș scrie despre cum te-am cunoscut; sau nu pentru că ar fi destul de lungă povestea și ar trebui să răscolesc în niște decizii care m-au impulsionat să ajung aici. Piesele de domino au fost așezate cu grijă în trecutul nostru ca două șiruri de evenimente să-și găsească punctul comun. Și așa ne-am găsit și noi, la o răscruce de drumuri, având viziuni diferite și totuși similare pe care nu le-am observat decât după o furtună neanunțată. Numește-o destin sau coincidență; numește-o cum vrei tu, dar cred  că toate se întamplă cu un motiv, iar nouă așa ne-a fost dat chiar dacă a trebuit să fim împinși de la spate să recunoaștem că da, ne iubim.

Și vreau să te țin lângă mine pentru totdeauna. Pentru cum îmi săruți zâmbetul pe care mi-l pui zilnic pe buze. Pentru că îmi ești liniște și nebunie în același timp. Pentru  brațele care m-au apropiat de inima ta. Pentru râsul ăla isteric pe care îl ai uneori. Pentru că îmi vine să te lovesc uneori de drag sau pentru când ești prost. Pentru că suntem doi copii. Pentru că acolo unde ești tu sunt și eu. Pentru viața din ochii tăi. Pentru prea multe cafele cu lapte și prea mulți pași pierduți în noapte. Pentru dimineți ploioase, îmbrățișări lungi, clătite cu Nutella și jucării de pluș.
Îmi ești apus de soare și răsărit de lună. Îmi ești mister, bucurie și încântare.
Te vreau și vreau să-mi fii viață și izvor de energie.

Numește-o dragoste sau pasiune; numește-o cum vrei, dar rămâi în fiecare zi cu un ceas mai mult lângă mine.

Pentru  noi.
Pentru viitor.

 

O autostrada spre casa

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

F. şi regăsirea mea

Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui.

F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta calm și optimism într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Ba chiar am vrut să îi dau motive să mă uite, dar s-a încăpățânat să stea. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic pe care îl am uneori deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc, că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1

F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.
”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă către centru. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

O poveste.

Haide să-ţi spun o poveste, întocmai aşa cum nu s-a întâmplat.

Era o zi de vineri, când credeai că ai să pleci departe de lumea dezlănţuită, de unul singur, doar cu chitara ta şi cu toate gândurile bune şi rele adunate într-un colţ greu accesibil al minţii tale. Nu aveai o destinaţie precisă pentru că mereu ai lăsat destinul să te ghideze. Unde erai călăuzit de proprii tăi paşi, acolo te îndreptai fără să-ţi pui întrebări. Primeai cu un zâmbet discret orice probă la care erai supus de drumul ales şi mereu îţi ziceai în gând: „O să treacă şi asta…”

Era normal să treacă. Toate treceau pe lângă şi prin tine. Drumul se modifica de fiecare dată în funcţie de starea ta de spirit. Cotea ba la stânga, ba la dreapta, iar când te aşteptai mai puţin, o ţineai tot înainte, spre Soare. La căderea serii, te aşezai pe bordură şi-ţi cântai ziua. Iar orele treceau rând pe rând, cu fiecare clipocit de notă ce se desprindea din corzile chitării tale.
Cu fiecare notă, cu fiecare gând…

La fel treceau şi zilele. Uneori aveai impresia că trecerea asta e atât de grea şi apăsătoare, alteori abia o simţeai căci aveai cel mai bun camarad de drum. Camarad pe care de altfel nu l-ai cunoscut niciodată pentru că era o umbră imperfectă de-a mea. Dacă te întrebi cum aşa, atunci am să-ţi spun că te-am însoţit încă de pe vremea când nu existam. Am fost undeva acolo, în apropierea şi depărtarea ta. Gândul meu l-a însoţit din prima clipă pe al tău, paşii mei au desenat urme în nisip încercând să-ţi redea mersul cât mai fidel. Fie că vrei, fie că nu, am trăit cam aceeaşi poveste cu tine, în ritmul tău, iar asta pentru că poveştile noastre se oglindesc una-ntr-alta.
Fără să ne dăm seama…
Sau dându-ne…

Am fost a doua jumătate a cărţii tale pe care o puteai citi doar întoarsă. Dar niciodată n-ai întors-o. Şi acum dac-o faci, va fi greu să-mi găseşti partea pentru că probabil ai trecut deja de ea. Iar dacă dai în urmă, te pierzi în propriile tale amintiri. Mai bine lasă paginile aşa. O să scriem restul cărţii împreună. O să scriu despre povestea ta, a mea, despre povestea asta şi finalul ei.
Apoi facem rezumatul…
…peste mii şi mii de pagini care acum sunt doar albe.

Ia-o la pas. Drumul e drept.

Mulţimea asta de oameni pe care tu o vezi pe stradă în timp ce mergi, e doar în imaginaţia ta. De fapt, nu suntem decât noi doi pe drum. Vântul bate, soarele străluceşte, frunzele foşnesc sub paşi… E doar o zi de noiembrie în care ne plimbăm amândoi, dar în direcţii diferite, pe străzi diferite, în oraşe diferite. Şi ne vom plimba aşa până când privirea ta o va întâlni pe a mea. Poate întâmplător, poate voit. Poate mâine, poate peste o săptămână, o lună… nici eu nu ştiu când exact, dar în orice caz, în viitor.

Te gândeşti că în orice clipă ar putea începe ploaia şi vei alerga grăbit spre casă. Ceea ce înseamnă că te vei apropia considerabil de mine. Asta dacă nu cumva casa ta este în susul străzii, iar tu de fapt te depărtezi. Dar nu-i nimic pentru că în timp ce la tine plouă, la mine e soare şi am de gând să mă plimb cu rolele. Tot înainte, tot pe acest drum, tot către tine. Aşa că fiecare pas pe care îl faci te apropie de mine şi fără să vrei. Când am să obosesc, o să vreau să mă întorc acasă. Dar nu mă depărtez pentru că ghici ce?! Exact! La tine ploaia se opreşte. Ieşi din casă, o iei în josul străzii, în timp ce paşii tăi îi numără pe ai mei, fără să ştii că ei mă caută.

Şi uite aşa, amândoi pe drumuri diferite, în direcţii diferite, vom merge până când ne întâlnim. Şi ne vom  întâlni aici. Pe drumul acesta care se interpune între noi. Ştii unde, da? Ai trecut de nenumărate ori pe la umbra pomilor, pe drumul bătătorit de visătorii care plecau la drumeţii pentru a-şi cânta chitara în linişte, aşa că nu mai are rost să-ţi aduc la cunoştinţă coordonatele. O iei tot înainte, la pas vioi, cu braţele larg deschise. Pe acelaşi drum, şi eu voi înainta spre tine cu voioşie. Şi ne vom bucura de întâlnirea noastră în acel loc unde ne vom reîntoarce de fiecare dată cu drag.

P.S.: Acum nu te uita în urmă. Te aşteaptă un drum lung, poate anevoios uneori; cu suişuri şi coborâşuri. Dar ştiu că vei avea puterea să înaintezi pentru că te voi ghida. La ceas de noapte, priveşte cerul. Sunt acolo, printre stele. Poate că nu-mi vei da de urmă din prima, dar voi lumina cu aceeaşi intensitate cu care te aştept în viaţa mea. Iar tu vei şti că sunt eu chiar dacă vei continua să mergi grăbit în departarea mea.

„Dragoste la prima vedere”

Am citit aceasta carte de ceva timp. Am primit-o cadou de ziua mea de la colegele mele. Inca de la primele pagini m-am simtit atrasa de felul in care Nicholas Sparks reuseste sa creeze atmosfera, sa introduca cititorul in lumea fictionala si sa utilizeze descrierea cu o mare atentie si perfectiune.

Cartea nu trataeaza dragostea la prima vedere dintre un barbat si o femeie,ci dragostea de tata. Lexxie si Jeremy formeaza un cuplu la inceput aproape perfect. Desi nu se cunosc decat de o saptamana, cei doi urmeaza sa devina parinti. Totul se intampla foarte rapid.

Datorita faptului ca relatia lor a evoluat doar in decurs de o saptamana, cei doi nu au avut timp de a vorbi unul cu celalalt, de a comunica suficient atat cat sa se cunoasca unul pe celalalt. O vreme dupa ce cei doi se muta impreuna, Jeremy incepe sa primeasca anonime cu privire la trecutul lui Lexxie. El devine gelos, se infurie pe zi ce trece, la fiecare anonima pe care o citeste,pana cand i se confirma adevarul: Lexxie mai fusese candva insarcinanata insa isi pierduse copilul.

Dupa certuri indelungi intre cei doi, apele se calmeaza ajungand astfel sa se creeze o armonie de cuplu perfecta intre cei doi.Insa aceasta fericire nu dureaza foarte mult timp,asta pana cand cei doi vor afla ca bebelusul este in pericol de moarte din pricina unei bride amniotice care se desprinsese de lichidul ce incojura bebelusul. Urmeaza o perioada dificila, plina de investigații medicale, pana in noaptea in care Lexxie urma sa nasca.

Este incredibil cum spre sfarsitul romanului dorinta de a-l aprofunda este enorma. Doresti sa aflii cat mai repede finalul, care insa nu este asa de frumos. Lexxie moare la nastere, iar acum Jeremy nu mai doreste sa recunoasca bebelusul numindu-l „fiinta care mi-a omorat sotia”. La inceput refuza cu indarjire sa o vada pe micuta, insa la insistentele bunicii lui Lexxie, Jeremy isi ia pentru prima data copilul in brate, il tine strans si o vede intruchipata pe Lexxie. Aici pare dragostea la prima vedere, dragostea dintre un tata si propria-i fiica.

Romanul are mult mai multe suisuri si coborasuri si ar fi foarte mult de explicat,insa incepand cu acesta, am ajuns sa aprofundez mai mult operele lui Nicholas Sparks si am ajuns la concluzia ca a devenit scriitorul meu preferat.