Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe. Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

Încep cu sfârșitul unui articol anterior. Și pun punct. Pun punct pentru că nu am alte semne de punctuație disponibile. Pun punct pentru că virgula necesită continuitate, semnul întrebării caută răspunsuri, exclamația nu poate acoperi toate stările sufletești din vocativul sufletului, cele două puncte nu vor anunța nicio vorbire directă ori vreo explicație. Apostroful ar putea marca numai căderile accidentale ale unor sunete la final de cuvânt, dar nu și de etapă. Punctele de suspensie sunt prea tragice, iar aici singura tragedie nu vrea să poarte vreun semn distinctiv.

Am căutat perfectul cu el de mână și m-a lăsat să plec de fiecare dată când m-am rătăcit în propriile alegeri.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece. Dacă e să fie, o să se întoarcă înapoi.

Am plecat, dar niciodată prea departe. Și mereu m-am întors pentru că…pentru că. Aș putea spune că așa a fost să fie, dar de fapt, fericirea mea a depins întotdeauna de el. Deși departe fiind, i-am căutat chipul în fiecare margine a firii. M-am pierdut în priviri și în zâmbete care nu îmi aparțineau în totalitate. Așa au trecut câteva luni din 2019 și vreo alte câteva adunate în ultimii cinci ani. Și m-am îmbătat cu apă rece că mi-e bine. Ce-i drept, mi-a fost. Temporar. Dar am învățat că adevărata fericire e atunci când sufletul încetează să caute ce nu are și începe să prețuiască ce este. Am învățat că cea mai importantă împăcare este întâi cea cu sinele, atunci când reușești să faci un pas în spate și să asculți dorințele din spatele gândurilor și motivele care chiar contează.

N-am fost niciodată conștientă în proporție de 100% de ceea ce el reprezenta cu adevărat pentru mine. Era refugiul meu atunci când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, când mă loveam de întrebări fără răspuns sau când pur și simplu, voiam să fiu doar eu cu el, departe de lumea dezlănțuită.  Era tot ce îmi doream și tot ce lăsam să-mi scape printre degete de teamă ca nu cumva să sufăr într-o bună zi, deși nu aveam niciun motiv pertinent; poate doar o dezamăgire anterioară provocată de o iubire neîmplinită.  Timpul și-a pus amprenta peste noi și m-am îndrăgostit iremediabil de zâmbetul lui, de modul subtil în care dădea buzna în sufletul meu și se așeza comfortabil, refuzând să plece.  Plecam eu înaintea lui din propriul meu cuib, doar-doar o face și el același lucru. Nu s-a întâmplat. A rămas acolo, ancorat în toate amintirile trecutului și planurile viitorului. Pentru mine, pentru clipele în care aveam nevoie de cineva care să  mă tragă la mal când mă avântam în valuri periculoase, pentru miile de kilometri parcurse împreună și pentru alte mii distanță între noi.

Cu cinci ani în urmă, nu mai aveam niciun plan. Eram eu cu mine, cu un mănunchi de coli de scris și un pix care scria perfect cele mai nechibzuite gânduri. Era despre Cristina aia care spera să primească măcar un răspuns  la o scrisoare din 13, dar care a ajuns pe minus cu ideile. Cristina nu citise ”Viața pe un peron” și credea că în trenul pe care îl aștepta avea să fie un loc disponibil pentru ea, deși nici măcar bilet nu-și cumpărase.  Timpul devenise inamicul ei. Auzise povești cum că nu e nicio grabă și că toate lucrurile vin de la sine. Cafeaua se răcise de la atâta speranță, iar trenul era full.
Apoi, l-am cunoscut pe el. Am pus apă în ibric și ibricul pe foc. Două lingurițe de cafea și am așteptat să dea în clocot. Fără zahăr, doar cu puțin lapte.
Eu cu el vorbind despre banalități.
Despre ce conta la vremea aia mai mult sau mai puțin.
Despre ce înseamnă să fii departe de casă și totuși să te simți acasă.
Despre cum la el în țară sunt două anotimpuri, iar la noi patru.
Despre avioane în loc de trenuri.
Despre Sarailie versus Pavlova.
Despre Rom Tricolor versus Tim-Tams.
Despre muzica lui și filmele mele.
Despre foști, foste, dezamăgiri.
Despre noi separat. Iar mai apoi, după câteva luni de vorbă, despre noi împreună.

Și viața a început să se întâmple. Mai întâi am luat-o la pas prin toate amintirile și deciziile. Am pus puct tuturor sfârșiturilor de propoziție rămase în aer. Am încheiat capitolele ”Scrisori pe strada lui Decembrie”, ”Trenul care n-a mai oprit în gara mea” și ”Timpul nu așteaptă”.
Am început o altă carte la care scriu de cinci ani și trebuie să recunosc că are personalitate proprie. Uneori se scrie singură, iar când mă împotmolesc în gânduri și idei, se închide și se deschide la pagina 1. O recitesc. Plâng, retrăiesc fiecare paragraf, zâmbesc și continui capitolul. Și îmi dau seama că poveștile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Undeva, departe în lumea asta, cineva se oglindește în ceea ce trăiești tu. Iar dacă l-ai găsit, nu-l lăsa să plece. Restul îl veți povesti împreună. Pentru că nu e nimic mai reușit ca două povești ce se împletesc.

Și da, viața se întâmplă în timp ce tu stai și îți pui gândurile pe o foaie de hârtie. Viața se întâmplă atunci când lași garda jos pentru un moment și te uiți la tot ce ai pierdut, la planurile care nu s-au concretizat, la viitor – atât de incert și nesigur și totuși atât de plin de idealuri.

Viața se întâmplă și trebuie să riști. Azi, mâine, o lună, un an. Până într-o zi când poți să rămâi fericit pentru toată viața.

later signature:
Eu cu F. – o viață.