Stau cu privirea spre tavan și mă gândesc dacă oare cuvintele se pierd pe drum. Și dacă se pierd, încotro o iau? Cum își vor găsi drumul înapoi? Oare vor să mai fie găsite? S-a schimbat lumea asta, a luat o formă ciudată și nu-mi place. Vreau altă formă, una în care să pot fugi spre tine știind că la primul unghi, ne vom intersecta sufletele. Aș vrea o formă mai docilă, care să nu-mi mai scape din lesă și să mă târască unde vrea ea. O formă mica, pe care pot s-o bag în geantă ca pe un breloc. Și mai vreau un cer atent care să nu uite.
Și mă gândesc că viața ar fi mai frumoasă dacă ar fi ca o clătită pe care o poți umple cu ce vrei tu.
Vrei Nutella? Pui Nutella.
Vrei nucă de cocos? Pui nucă de cocos. Dar viața pare a fi mai mult o mâncare semipreparată, cineva a ales gusturile în locul tău. Și tu ce poți face? Nimic, ”ori te pleci, ori te rupi”, cum spunea un necunoscut. Eu nu vreau să mă supun pentru că am chef de-o revoluție. O să-mi suflec mânecile și o să încep să plămădesc lumea exact așa cum mi-o doresc, sub forma pe care o vreau, cu un singur unghi din care dorințele și visurile pe care le am nu au încotro s-o apuce greșit. Doar spre mine. O formă care va prinde înlăuntrul ei toate cuvintele care au zburat înainte și-napoi pe marginea orei. O să meargă totul ca prin magie, iar eu nu îmi voi mai petrece nopțile privind acest tavan. De câte ori nu mi-a ținut companie și câte vise am agățat de el… Stau acolo, atârnate, așteaptă să le culeaga cineva. Și eu le-aș culege dacă aș avea habar în cât timp se coc. Strugurii se culeg în septembrie, măslinele în noiembrie. Dar visele mele când? Poate am semănat greșit, poate nu am avut suficient soare, dar e atâta timp de când aștept și nu crește nimic. Copacul viselor mele nu vrea să dea roade.

Știi, în momentul în care am scris-o, nu m-am gândit deloc la tine. M-am gândit la mine și la tavanul îngreunat. Am scris-o pentru că voiam să adun toate cuvintele pe care le-am pierdut din cauză că nu le-am spus la timp. Ai idee câte sorți s-au frânt pe drum din cauză că nu au vorbit la timpul potrivit? Ai idee câte am pierdut fiecare tăcând pe marginea acelui sfert de oră, înecați în liniștea pe care doar noi o auzeam? Am scris neștiind ce vreau să zic și am terminat-o neștiind ce am zis. Se spune că așa se scriu scrisorile. Și se mai spune că ele niciodată nu ajung la destinatar, ci ard printre rânduri. Ceea ce e ok. Dă-i foc.
Asigură-te că nu ai să te îneci și tu în povestea mea, că fantasmele apuse ale trecutului tău nu te vor prinde niciodată din urmă. Asigură-te că fugi mai repede ca ele, asigură-te că te simți mai viu decât ești. Asigură-te că viața ta nu e doar un cântec pe care îl asculți o singură dată pentru ca mai apoi să-l dai uitării. Și mai asigură-te de faptul că nu reprezinți un one-hit wonder. Fă-ți un playlist de amintiri care nu dor și ascultă cum îți cântă în șoaptă trecutul ăla fain despre care mintea ta nu-ți trezește remușcări. Trecutul ăla cu care ești împăcat. Trecutul ăla vindecat de  cele 5 răni ale sufletului.

După asta, dă-ți răgazul să mai visezi din când în când. Să mai trăiești pentru tine ca apoi când ajungi la linia de finish al unui capitol, să îți răspunzi printr-un zâmbet larg la întrebarea „a fost cu folos?”. Poate că aia-i fericirea. Atunci când stăpânești și munca și dragostea. Atunci când te împaci cu hotărârile tale, cu efortul tău, cu timpul tău. Nu o căuta de te îndoiești de existența ei pentru că nu poți valorifica ceva îndoindu-te. Dar astea sunt păreri și părerile unui suflet oarecare nu-s de urmat orbește. Eu doar vorbesc ca să nu tac pentru că-mi place să îți povestesc despre ce e în lună și în stele, chiar dacă nu cunosc cu exactitate, dar am fost de câteva ori printre planete și comete cu gândul, pierdută la pas prin ochii tăi, trecând dincolo de cerul senin al dimineții, pășind timid pe urmele dorului nemărginit rătăcit spre Calea Lactee, iar mai departe de acolo, rătăcit prin infinit.

Și revenind la începuturi, pune punct. Pune punct pentru că eu n-am putut să-l pun și-am lăsat cuvintele să se scurgă printre rânduri, inundându-mi hârtiile – din plicul rătăcit – cu emoții pe care le-am aruncat acolo ca tu să-mi asculți glasul copilăriei, glasul ființei rătăcite între cele patru zări, răspântia lor; ce se aude dincolo de fereastra ta atunci când nu se aude nimic, atunci când toamna îți miroase a ploaie de vară, când cafeaua cu lapte s-a răcit, când ai uitat drumul către casă căutând Venusul pentru a primi răspunsuri la ceea ce credeai că știi deja.

Sper că nu s-a așternut prea mult praf peste gândurile mele. Sper că le-ai găsit, le-ai citit și le-ai pus bine departe de ochii curioșilor. Sper că știi de ele la fel cum și eu știu de tine. Și sper că te ții bine atunci când cineva se va gândi la tine ca la o stea desprinsă din propriul tău întreg și dusă în întunericul fără sfârșit. Și aș mai spera la un răspuns posibil de felul său prin natura întrebării, formulată printre rânduri, discret de incoerent, dar dacă răspunsul meu este posibil, atunci orice alt răspuns ar fi lipsit de sens. Iar dacă nu-l găsesc, promit că voi schimba întrebarea.

Cuvintele mele s-au pierdut pe drum. S-au desprins din frazele cu sens și s-au preschimbat în forme lipsite de înțeles. S-au pierdut atât de departe în larg, încât au fost înghițite și înecate în valuri de emoție. De le găsești, păstrează-le. Au fost scrise chinuit, cu litere buchisite pe genunchi, în cele mai întunecate cotloane ale minții mele. Au fost tremurânde la auzul unui singur nume, dilatate în timp și spațiu ca pupilele îmbătate cu iubire, față în față cu iubirea și cu necunoscutul. Cuvintele mele nu știu teoria dreptății, nu sunt lipsite de greșeli, nici n-au fost dresate să se aleagă din gândire încât să sune coerent. Cuvintele mele se plimbă înainte și-napoi, pe marginea de sud a orei, pe marginea de nord a lumii împărțite fix la doi. Cuvintele mele nu se aud niciodată în liniștea nopții surde, nu-ți povestesc povești de adormit copii, dar nici istorii de trezit adulții. Ele nu vor să rănească, nici să te facă să-ți dorești să le mai auzi vreodată. Extazul în fața binelui, al răului, al frumosului, mă fac să tac pentru că a nu-ți reda imperfect perfecțiunea văzută prin ochii mei – sufletul nu știe să vorbească, el doar simte, uneori indecent, alteori constrâns de regrete, de suferință. Și-ar vrea mai mult de atât, dar n-a dat bacul în amor, ba chiar a rămas repetent, arzând tot mai mult cu fiecare zi consumată, transformată într-o lecție despre moralitate. Și oare e drept că unii primesc zilnic lecții noi de la soartă, pe când alții primesc coronița de-a gata?
Cuvintele mele sunt așa, încotro și niciunde, oricând și niciodată, iar de tu vei înțelege ceva, înseamnă că într-o proporție infimă, cuvintele mele au ajuns în brațele tale.

*the intimacy of being understood*