Arhive etichetă: „zodia indragostitilor”

Viata se intampla

Publicat pe de
Răspunde

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe. Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

Încep cu sfârșitul unui articol anterior. Și pun punct. Pun punct pentru că nu am alte semne de punctuație disponibile. Pun punct pentru că virgula necesită continuitate, semnul întrebării caută răspunsuri, exclamația nu poate acoperi toate stările sufletești din vocativul sufletului, cele două puncte nu vor anunța nicio vorbire directă ori vreo explicație. Apostroful ar putea marca numai căderile accidentale ale unor sunete la final de cuvânt, dar nu și de etapă. Punctele de suspensie sunt prea tragice, iar aici singura tragedie nu vrea să poarte vreun semn distinctiv.

Am căutat perfectul cu el de mână și m-a lăsat să plec de fiecare dată când m-am rătăcit în propriile alegeri.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece. Dacă e să fie, o să se întoarcă înapoi.

Am plecat, dar niciodată prea departe. Și mereu m-am întors pentru că…pentru că. Aș putea spune că așa a fost să fie, dar de fapt, fericirea mea a depins întotdeauna de el. Deși departe fiind, i-am căutat chipul în fiecare margine a firii. M-am pierdut în priviri și în zâmbete care nu îmi aparțineau în totalitate. Așa au trecut câteva luni din 2019 și vreo alte câteva adunate în ultimii cinci ani. Și m-am îmbătat cu apă rece că mi-e bine. Ce-i drept, mi-a fost. Temporar. Dar am învățat că adevărata fericire e atunci când sufletul încetează să caute ce nu are și începe să prețuiască ce este. Am învățat că cea mai importantă împăcare este întâi cea cu sinele, atunci când reușești să faci un pas în spate și să asculți dorințele din spatele gândurilor și motivele care chiar contează.

N-am fost niciodată conștientă în proporție de 100% de ceea ce el reprezenta cu adevărat pentru mine. Era refugiul meu atunci când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, când mă loveam de întrebări fără răspuns sau când pur și simplu, voiam să fiu doar eu cu el, departe de lumea dezlănțuită.  Era tot ce îmi doream și tot ce lăsam să-mi scape printre degete de teamă ca nu cumva să sufăr într-o bună zi, deși nu aveam niciun motiv pertinent; poate doar o dezamăgire anterioară provocată de o iubire neîmplinită.  Timpul și-a pus amprenta peste noi și m-am îndrăgostit iremediabil de zâmbetul lui, de modul subtil în care dădea buzna în sufletul meu și se așeza comfortabil, refuzând să plece.  Plecam eu înaintea lui din propriul meu cuib, doar-doar o face și el același lucru. Nu s-a întâmplat. A rămas acolo, ancorat în toate amintirile trecutului și planurile viitorului. Pentru mine, pentru clipele în care aveam nevoie de cineva care să  mă tragă la mal când mă avântam în valuri periculoase, pentru miile de kilometri parcurse împreună și pentru alte mii distanță între noi.

Cu cinci ani în urmă, nu mai aveam niciun plan. Eram eu cu mine, cu un mănunchi de coli de scris și un pix care scria perfect cele mai nechibzuite gânduri. Era despre Cristina aia care spera să primească măcar un răspuns  la o scrisoare din 13, dar care a ajuns pe minus cu ideile. Cristina nu citise ”Viața pe un peron” și credea că în trenul pe care îl aștepta avea să fie un loc disponibil pentru ea, deși nici măcar bilet nu-și cumpărase.  Timpul devenise inamicul ei. Auzise povești cum că nu e nicio grabă și că toate lucrurile vin de la sine. Cafeaua se răcise de la atâta speranță, iar trenul era full.
Apoi, l-am cunoscut pe el. Am pus apă în ibric și ibricul pe foc. Două lingurițe de cafea și am așteptat să dea în clocot. Fără zahăr, doar cu puțin lapte.
Eu cu el vorbind despre banalități.
Despre ce conta la vremea aia mai mult sau mai puțin.
Despre ce înseamnă să fii departe de casă și totuși să te simți acasă.
Despre cum la el în țară sunt două anotimpuri, iar la noi patru.
Despre avioane în loc de trenuri.
Despre Sarailie versus Pavlova.
Despre Rom Tricolor versus Tim-Tams.
Despre muzica lui și filmele mele.
Despre foști, foste, dezamăgiri.
Despre noi separat. Iar mai apoi, după câteva luni de vorbă, despre noi împreună.

Și viața a început să se întâmple. Mai întâi am luat-o la pas prin toate amintirile și deciziile. Am pus puct tuturor sfârșiturilor de propoziție rămase în aer. Am încheiat capitolele ”Scrisori pe strada lui Decembrie”, ”Trenul care n-a mai oprit în gara mea” și ”Timpul nu așteaptă”.
Am început o altă carte la care scriu de cinci ani și trebuie să recunosc că are personalitate proprie. Uneori se scrie singură, iar când mă împotmolesc în gânduri și idei, se închide și se deschide la pagina 1. O recitesc. Plâng, retrăiesc fiecare paragraf, zâmbesc și continui capitolul. Și îmi dau seama că poveștile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Undeva, departe în lumea asta, cineva se oglindește în ceea ce trăiești tu. Iar dacă l-ai găsit, nu-l lăsa să plece. Restul îl veți povesti împreună. Pentru că nu e nimic mai reușit ca două povești ce se împletesc.

Și da, viața se întâmplă în timp ce tu stai și îți pui gândurile pe o foaie de hârtie. Viața se întâmplă atunci când lași garda jos pentru un moment și te uiți la tot ce ai pierdut, la planurile care nu s-au concretizat, la viitor – atât de incert și nesigur și totuși atât de plin de idealuri.

Viața se întâmplă și trebuie să riști. Azi, mâine, o lună, un an. Până într-o zi când poți să rămâi fericit pentru toată viața.

later signature:
Eu cu F. – o viață.

Montaigne russe.

Publicat pe de
Răspunde

„Viaţa e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie să te uiţi inapoi…rişti să te ia amețeala. Trebuie să mergi înainte, înainte, înainte.. fără să-ţi pară rău de ce ai lăsat in urmă, pentru că, dacă a rămas în urmă înseamnă că nu voia să te insoţească în călătoria ta.. doar că ţi-a folosit şi acea bucată de stâncă pe care nu o mai poţi vedea; te-a facut să înţelegi, ţi-a dat elan.” –

Pentru primul avion pe care l-am luat fără a privi în urmă. Pentru că am fugit departe de trecut și l-am făcut să-mi piardă pașii în călătoria către viitor. Am pornit cu teamă, cu un nod în gât, cu „o să renunț curând”. M-am pierdut pe străzile vechi și înguste de pe lângă Bargello, m-am adăpostit de ploaia mai mult decât torențială sub cortina de la Gilli, mi-am lăsat grijile să zboare de pe esplanadă la ora apusului, atunci când paharul cu vin alb și culorile cerului îmi așezau liniște în suflet. Am învățat să pierd trecutul ca să mă pot bucura de prezent. L-am păstrat cât să-mi ofere elanul necesar pentru a stabili momentul ideal în care să mă pot impune în fața lui, fără prea mari regrete. Am știut că trebuia să iau deciziile pe cont propriu. Eram în lupta mea cu sinele împotriva amintirilor grele, a iubirilor neîmplinite, a scrisorilor fără răspuns. Atunci a fost clipa să plec; să-mi las sufletul să-și tragă răsuflarea și să pornesc către viitor.

„Gândeşti instinctiv: cu cât mergi mai departe, cu atât ţi se va părea mai mic şi mai neînsemnat ce ai lăsat în urmă. Dar regulile perspectivei nu se aplică şi când e vorba de dragoste. Poţi să fugi o mie de mile, luni, ani de zile; ajunge să te întorci o clipă, să laşi un singur moment garda jos şi să te laşi învinsă de amintire, ca să-l găseşti acolo, frumos ca întotdeauna, cu ochii adânciţi într-ai tăi, cu mâna lui care încearcă să te reţină, cu barba nerasă de câteva zile care îţi zgârie pielea, cu gura lui care îţi străbate buzele, obrajii – străbate, da – pentru că dragostea are mijloace ciudate de transport” –

Pentru că nu am putut răzbi singură, pentru că pot fugi de trecut, dar nu mă pot feri de iubire. Pentru că el a fost acolo când m-am încăpățânat să-l iau pe nu în brațe și a avut grijă să-mi transforme toate negațiile în da: „Tu nu mă poți alunga din viața ta fără să-ți dorești cu adevărat ca eu să plec.” Îmi spunea el cu blândețe când mă îmbrățișa. Iar eu cedam căci acolo, la pieptul lui îi simțeam inima cum bate în tandem cu a mea. Îi simt lipsa când nu e aici, dar e aproape de sufletul meu, iar asta anulează orice distanță. E despre timp. Îl maximizăm când avem ocazia după care, o perioadă, ne bucurăm de tot ce am acumulat. El acolo, eu aici. Sau invers. Apoi împreună. E ca un montaigne russe. Ești sus, vii-n jos, te dă peste cap. Și nu e despre adrenalină. E despre curajul cu care privești înainte când pici, despre strânsul din dinți când știi că urmează un alt hop, despre amețeala tumultoasă cuprinsă într-o îmbrățișare la finalul cursei. Așa e și iubirea asta. Le am pe toate. Am prins curaj cu F. de mână.

„Timpul fuge repede şi nu te anunţă, nu îţi spune că mai are un pic şi te prinde din urmă, iar apoi te depăşeşte.” –

M-a surprins de multe ori agilitatea timpului. Are noțiunile lui ciudate. Des l-am luat drept cadou – un dar primit ca tu să acumulezi cât de multă viață poți. Alteori e ca un vârtej. Te amețește, te amăgește, așteaptă să răbufnești, să te prinzi de jocul lui și să găsești cumva o cale de ieșire, căci nimic nu e mai rău în viață decât să rămâi prizonier al timpului. Ai de ales: ori te bucuri de el odată cu trecerea lui, ori îl lași să te depășească și să te sece de putere, luându-ți și micile bucurii. Am învățat să absorb energia timpului. Mă asigur că nu îl scap printre degete. E al meu. Mi-l dozez între prezent și viitor și încerc să nu greșesc prea mult. Sunt prea multe greșeli ca să le fac eu pe toate. Am tolba mea cu amintiri, cu erori, cu prieteni, cu întâmplări exclamative, cu întrebări retorice la care meditez alături de sufletele cu care m-am intersectat pe drumul meu către un acolo nedefinit.

Și e un drum lung. Faci față sau nu. Alergi cât poți, iar când ești frânt de oboseală , ține minte că mai poți puțin. Pe final, vă las cu un cântec vechi care spunea:

„Tu știi totul despre ce-i cu această viață, mie însă mi s-a-nchis ușa in față. Si stiu sa descopăr ceea ce nu e și mă pricep la asta mai bine decât tine.”
Și atunci, dă-le naibii de socoteli și de cifre. Știi să spui câtă dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu știi, nu?
Și atunci, dă-o naibii de matematică.
Inventează ceea ce nu există.
Pentru că ceea ce există aparține tuturor .
Dar, dacă reușești să găsești ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Și, dacă cineva vede ceea ce trăiești și tu nu-l lăsa să plece. Oprește-l! Trăiește povestea! Povestește!
Poveștile sunt ca oamenii.
Nu sunt făcute să trăiască singure.
Într-un colț al lumii este cineva care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta.
Uită-te în jur!
Acel cineva nu e așa departe.
E cealaltă jumătate a cărții.
Nu mai pierde timp scriind alte pagini…
Caută-l!
Restul îl veți scrie împreună.
Pentru că nu e nimic mai reușit ca doua povești ce se împletesc.”

Zodia Indragostitilor

Publicat pe de
23

O carte care l-a inceput m-a fermecat prin coperta si prin scurta descriere a temei dezvoltate in paginile sale.
Zodia indragostitilor de Giula Carcasi: Carlo si Alice – acelasi liceu, aceeasi clasa si uneori aceeasi banca. El e stangaci, ciudat, n-are modele hollywoodiene, nici aere de macho.

Ea altfel decat celelalte fete: e acida, dar visatoare, are spirit critic, dar suflet de poeta. Si fiindca sunt tineri, au abia optsprezece ani, au dreptul sa greseasca. Ea, cu Giorgio, colegul misterios si intrigant, el cu Ludovica, clasica „cea mai populara fata din tot liceul”.

Ca sa se gaseasca unul pe celalalt si sa invete sa se iubeasca trebuie sa afle cine sunt. Plina de umor si ironie taioasa, povestea e un ping-pong sentimental printre sms-uri trimise in orele plicticoase tinute de profii frustrati, predicile parintilor, bancurile amicilor la un pahar de bere intr-un pub.