Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!