Arhive etichetă: despre prietenie

Despre altii am mai scris.

Publicat pe de
1

Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!

Jurnal de prietenie

Publicat pe de
Răspunde

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

Scrisori, partea I. De la inceputuri

Publicat pe de
Răspunde

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Acasă la haos.

Publicat pe de
Răspunde

Ziua în care m-ai lăsat să te găsesc a fost ziua în care m-am pierdut eu. Ziua în care m-am pierdut, a fost ziua în care te-am primit în suflet și am început să-mi însușesc fără voie haosul tău.

Îmi face plăcere să port de grijă gândurilor tale, chiar daca m-ai ruga să nu o fac.

„Nu fă asta, e tot un haos”. Diferența între noi doi este că eu nu simt greutatea haosului tău. Tu da pentru că îți aparține și l-ai clădit cu toate sentimentele născute în tine. Tinzi să fii puțin egoist când refuzi să dai și altuia din debandada asta. Ți-am spus oare că sufletul nu e chiar atât de încăpător pentru a-l ocupa chiar cu toate prostiile? Loc pentru iubire când faci? Dar mai ales loc pentru bucuriile tale? Mi-ai dat un free trial din ceea ce pentru tine se rezumă la viață în doi. Mai ții minte? „Abia aștept să mă trezesc ca să fumez cu tine la cafeaua de dimineață”. Nu sunt o persoană matinală decât de forță majoră, dar abia am așteptat să-ți văd fața mototolită de somn la ora 5, în zori de zi. Și că tot veni vorba de asta, ai niște obiceiuri tare ciudate în condițiile în care la 5 te trezești ca să fumezi, sa bei cafea, să mănânci destul de consistent, iar mai apoi să te pui iarăși la somn până spre ora prânzului (în zilele în care îți permiți). Dar am ajuns să-ți „iubesc” ciudățeniile la fel cum tu mi-ai spus că-mi „iubești” stângaciile. M-am bucurat să te văd zâmbind zilnic și să fiu „captivă” în preajma ta, cu toate că trebuie să recunosc, ai și tu fumurile tale, dar nu vreau să crezi că nu te accept așa cum ești. Mă limitez în a-ți spune că prezența ta a devenit vitală, iar uneori mă întreb cât de bine o fi pentru că rău știu sigur că e, iar asta mi-ai spus-o și tu:

„Știu că risc ceva ajungând aici dar nu știu ce. Văd doar părțile bune și încerc să uit că există și unele rele.” Nu mă pot pronunța. Nu știu ce pierdem, dar sunt sigură că putem avea grijă ca alea rele să rămână deoparte, fapt pentru care te voi ruga să nu eziți în a mă căuta. Oricând, la orice oră, așa cum am procedat și eu.

Ți-am admirat fiecare gest îndeaproape, fiecare mișcare a degetelor pe cana de cafea, privirile blânde și furtunoase deopotrivă. Ți-am urmărit pașii spre camera ta în timp ce te pierdeai în întunericul holului. Adormeam în camera de lângă și mă trezeam vorbind cu tine:

„Tu dormi acolo sau ce faci? Vorbește cu mine!”

Și vorbeam până adormeam iar cu vocea ta în urechi, dar mai ales în suflet. Cât timp am petrecut alături de tine nu te-am visat, asta pentru că prezența ta îmi inunda realitatea în fiecare secundă. Chiar și-așa recunosc că eram contrariată de atât de multe gânduri. Îmi dădusei ocazia de a te descoperi așa cum ești, dincolo de ușile fumurii, dincolo de culorile aprinse, dincolo de totalitatea creată prin tine de tine și totuși împotriva ta. Te-am descoperit așa copil, dar matur. Ți-am simțit palmele într-ale mele încercând să-ți promit că va fi bine orice tu credeai că va fi rău. Și mi-ai dăruit siguranța și încrederea că după orice furtună iese soarele pentru că „nu are încotro”. Mi-ai zâmbit pe furiș și m-ai rugat ca nu cumva să-i supărăm pe cei din jur. Prietenia/complicitatea asta trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, intactă. „Să nu uiți asta! Promite că TU te vei menține pe linia de plutire!„. N-am înțeles de ce aproape că ai țipat pronunțând acel tu. Mi-a rămas întipărit gravitatea glasului tău în gânduri.

Revenind, zilele acelea au fost zile cu mult soare. Poate sună a clișeu, dar m-am simțit acasă. Mi-ai zis că așa trebuie să mă simt acolo unde mi-e inima și a fost momentul acela în care am conștientizat că inima mea era la tine. Teoretic vorbind. Și da, eram acasă.

Mi-a fost greu să plec de lângă tine și îmi este și acum deși revin des în haosul tau și a devenit o plăcere nevinovată să-mi încarc bateriile cu energia ta. Îmi place să te vizitez, să bem cafeaua împreună, să fumăm pe balconul înghesuit de gânduri. N-am văzut niciun răsărit împreună, dar avem câteva apusuri la activ și constat cumva că drumurile noastre sunt la linia de start, puțin peste un metru de viață. Vreau să te asigur că nu o să-ți dau drumul, oricât de haotic ai deveni cu trecerea timpului. Orice se poate clarifica. Trebuie doar să bei o cafea, să faci un pas înapoi și să privești înainte.

Eu voi fi acolo, în peisajul tău.

De la concertul lui F, in bucataria lui S.

Publicat pe de
Răspunde

”But I dont have it together, but I dont have it together…” Ah, bună S.! Ce mai faci? Scuze, dar tocmai ce îmi aduceam aminte de remixul nostru. Ai venit aici pentru că aștepți postarea despre tine, nu?
Mi-e frică să încep să-ți povestesc ceva ce tu știi deja, dar cititorii blogului încă nu te-au cunoscut. Mai întâi am îndrăznit să le fac cunoștință cu domnul F., iar acum vreau să te prezint și pe tine mulțimii, dragă S. Când m-am hotârât să scriu despre tine am zis ca nu o să-mi ia foarte mult. Aveam ideile clare și știam exact ce urma să zic. Acum când intru deja în subiect, mă pierd și nu mai știu de unde să încep. Să începem cu Sinaia, locația în care ne-am revăzut după vreun an aproape în care nici nu cred că ne-am amintit una de alta. Eu eram cu Lexie deja la concertul lui F. și te așteptam. Am stat ore întregi în picioare, iar la final, când s-a terminat, am luat-o la pas spre hotel. Tu erai undeva prin mulțime, alături de Ionuț. Ne-am așteptat unii pe alții în locații diferite până ne-am pierdut urma. Nu știam ce puncte de reper să ne dăm, fiecare dintre noi era derutat, lumea se plimba de colo-colo, pe scenă cânta încă cei de la Vama, era un haos total. Am ocolit parcul de vreo două-trei ori, ne-am dat la o parte de nu știu câte ori din calea unor bețivi, am alergat când ni se părea că vă vedem, am greșit cărarea până când…. până când ne-am întâlnit. În noaptea aia am cântat, am petrecut, am dansat, am țipat, am râs, am alunecat, am dormit, ne-am destăinuit, am descoperit că putem avea încredere unii în alții, pe scurt, ne-am dat seama că ne putem avea bine și că putem fi chiar bune prietene.
Iar acesta e doar începutul poveștii. Tu, cititorule, stai comfortabil în vârful canapelei, fă-ți o cafea cu lapte și spor la citit.

tumblr_nsmtoaEZcw1rv4wc4o1_500Nu ești deloc departe în clipa asta. Ești încă aici, cu noi, deși ne încearcă un sentiment greu de dor. Nu știm de ce. Niciunul dintre noi nu are habar. Tu ești chiar în bucătărie și ne pregătești arrancini în timp ce noi stăm în fotoliu și ne uităm la televizor. Când îți dai tu seama că prea frecăm menta, țipi la noi să venim să te ajutăm. Lexie se conformeaza prima, iar în secunda următoare deja e lângă aragaz amestecând în orez ca să nu se prindă de cratiță. După ce masa e servită, tu te așezi comod în sufragerie, îți aprinzi țigara și aștepți reacția din partea noastră: ”Ce bune sunt! Mulțumim!” Ne zâmbești copilăros și tragi primul fum. Te întinzi după telecomandă și apeși continuu până când dai de canalul 57. Paprika Tv. Din grădina cu varză a lui Jamie Oliver, la secretele lui Gordon, mai departe către rețetele Marthei Stewart care sigur îți vor ieși atât timp cât le respecți și nu în ultimul rând la emisiune penibile ale lui SweetBoy care habar n-are să facă diferența între o tartă și un cozonac. Dacă ar fi să-ți mulțumim pentru ceva ar fi pentru faptul că ești mereu prezentă atunci când unul dintre noi are nevoie de orice. Fie că e vorba despre un ciob în talpă, despre un piept de pui la grătar sau despre un banner, tu ai fost și ești și știm că vei fi mereu acolo, gata să ne ajuți. După cum spuneam, nu ești deloc departe: ești acasă la Ionuț și te joci cu Mau.
Nici acum nu știu de unde ai scos tu expresia cu ”Creepy Pasta” dar te aud în fiecare zi amuzându-te pe seama ei.
Știu că mai pe seară o să ajungi la mine la muncă și te vei duce să-i faci o vizită lui Peter pentru o cafea Indira. Știu că ai să mă aștepți împreună cu Lexie. Probabil își va face și Ionuț apariția și o să mergem toți acasă pentru că avem de făcut un proiect pentru Cat. O să dureze ceva până când ne vom îndura să-l facem. Orele or să treacă în zbor și deja va fi aproape dimineață când noi vom fi gata. Ai să te oprești la fiecare greșeală de-a lui Ionuț ca să-l corectezi și să-i zici ”de la început”, iar el o să reia fraza repetând  ”Arriva anche in Italia il nuovo fenomeno pop-internazionale…..”
tumblr_lmvw32cgy01qdkgpyNe este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești în mall Unirea și îți cauți o cămașă roșie cu negru, exact ca aia a noastră. Nu o să stai foarte mult și te vei întoarce acasă pentru că trebuie să faci niște cocktailuri, așa cum numai tu știi. Dacă ar fi după noi, am petrece în fiecare zi pentru că avem de ce. Suntem tineri, frumoși, plini de viață și după ce că avem una singură, s-o dormim și pe asta? Nu-i normal. Indiferent de greutăți, trebuie să fim optimiști că va fi bine. Mai rău de atât nu are cum să fie. Vom duce la bun sfârșit toate proiectele. Trebuie doar să ne implicăm puțin mai mult și să comunicăm între noi, să ne cunoaștem. Hai să ieșim mai mult. Ah,da! Și fără să mai mâncăm atâtea prostii că nu face bine. Prea multe grăsimi, sucuri și dulciuri nu fac deloc bine. Ne mai și văităm apoi că trebuie să ținem cură de detoxifiere.
N-a trecut mult timp de când ne-am văzut ultima oară. Parcă mai ieri ne adunasem cu toții într-o gară. Credeam că drumurile lungi cu trenul ne va plictisi, doar că remixul la piesa lui F. ne-a ieșit mai bine decât credeam, așa că am avut ce face în cursa lungă. Am împărțit ciocolățele nemțești, ne-am cățărat, am tras o grămadă de duble la filmări și am dansat pe stradă pe ritmul piesei ”Are you gonna be my girl” în timp ce Lexie și Ionuț cărau cumpărăturile de la Non-Stop. Ne aducem aminte de toate astea pentru că ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ai plecat până la Câmpina să-ți rezolvi o treabă mai veche cu niște acte. Ai să te întorci tot astăzi deoarece Raluca ne-a trimis niște bani să ieșim în oraș.
-Trebuie să ne apucăm de treabă și să realizăm un vlog. O să fie super-tare, ai să vezi.
-Dar de unde facem rost de numele nostru de scenă?
-Hai să încercăm câteva combinații. Ce zice de Scamy? sau de Csamy? Nu? CSI, CIA, SIA.
-Nu sună tocmai bine. Owlgirls? Mie-mi plac bufnițele. Da, da, știu… am înebunit. Atunci hai să ne gândim ce ne reprezintă pe noi.
-Uite, am ajuns în gară, trebuie să coborăm.
-Chemăm taxiul?
-Da. Unde-i spun să vină?
-Păi suntem aici la panoul ăsta pe care scrie Expres.
-Express Yourself! Hai să fie numele canalului de youtube! 

Și așa a rămas….

410861_nastroenie_kniga_tetrad_dnevnik_bloknot_risunok_1680x1050_(www.GdeFon.ru)

 

Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Niciodată nu vei fi prea departe pentru noi. În fiecare zi când ne vedem ne salutăm cu ”Hello” și ”Hello from the other side.” Vezi tu? Pentru noi ești acolo și aici în același timp. Faptul că ne salutăm în fiecare zi face ca existența ta să fie una palpabilă. Faptul că ești on the other side, reprezintă aceea distanță invizibilă pentru ochiul uman, dar vizibilă în suflet. N-avem de ce să ne oprim pe un pod în așteptarea unui avion roz pentru că n-ai să treci niciodată în zbor deasupra noastră. Nu avem de ce să plângem. Poate doar de bucurie.
Eu sunt la muncă acum, Lexie încă doarme, Ionuț are examen, Mau cred că miaună în așteptarea pliculețului cu hrană umedă, F. încă nu și-a găsit apartament, iar la librărie te așteaptă un TimTam cu peanut butter.  Asigură-te că ai niște Fonzies la îndemână, că ai sclipici pentru a scrie pe un banner fix așa: Nicky, Johnny & Cookie. Ajungem toți acasă pe seară.
Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești doar la o aruncătură de băț pe Google Maps. Ești acasă, în timp ce noi hoinărim prin anotimpuri către casă și către tine.
#AMR7

Scrisoare catre mine

Publicat pe de
1

Dragă Cookie,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris, dar ştii şi tu cât de ocupat am fost cu licenţa ta. Pe lângă asta, mai adaugă şi serviciul, drumurile care duc acasă, timpul petrecut cu Sony. Apropo de ea, să ştii că mă bucur că nu o mai chinui. Dorul de ai tăi şi de tot ce ţine de locul natal, te-a făcut să îi apreciezi lipsa. Ştiu că ai seri în care visezi că sare gardul şi că o pierzi. Dorinţa de a petrece mai mult timp cu pisica ta se manifestă acut, iar asta e extrem de vizibil. Îţi lipsesc zgârieturile de pe mâini, umeri. Uneori îşi vărsa furia şi pe nasul tău. Ea săraca se pricopsea cu o palmă subtilă peste lăbuţe, tu cu o dungă nu tocmai estetică, iar eu mă amuzam teribil. Ah, ce vremuri…scrisori catre mine.

Ţi-ai făcut noi obiceiuri. Iubeşti mai mult cărţile şi copiii, iar asta pentru simplul fapt că îţi petreci foarte mult timp în compania lor, la muncă. Mă bucur pentru tine. Trebuie să recunosc că au fost momente în care te priveam chicotind după un colţ de cărămidă în momentele penibile în care te loveai cu capul de scara dinspre birouri sau când stiva de cărţi pe care încercai să o aranjezi se răsturna fix atunci când puteai să juri că ai terminat treaba. Să nu mai spun de  figurinele pe care tu încerci să le menţii ordonate, dar care  declanşează un adevărat efect de domino în momentul în care aşezi ultima bucată din doctoriţa Pluşica sau Winnie The Pooh.

Acum să trecem la părţile negative. Dormi prea puţin uneori şi nu mănânci sănătos, deşi încerci. Eh,  e şi vina mea pentru că mereu te îndemn prost în ale gătitului. Deci să trecem peste, zic. Altceva care mă scoate din sărite sunt momentele tale în care crezi că totul ţi se cuvine. Ştii bine că nu e aşa şi te încăpăţânezi să o ţii pe a ta… Greşit, greşit… Ar trebui să remediezi acest aspect. E bine de ştiut că totuşi  încerci. Eşti pe calea cea dreaptă (mamă, cât de religios a sunat asta).

Îmi plac activităţile din timpul tău liber şi e bine că încerci să priveşti totul cu relaxare, fără să îţi faci griji de ce-o urma mâine. E bine aşa. Până la urmă trăim în prezent, iar aici dă-mi voie să filosofez puţin. Noi nu avem decât prezentul. Practic, nu vom ajunge niciodată să dăm nas în nas cu viitorul, deşi el reprezintă chiar şi ziua de mâine. În momentul în care vom trăi deja în ziua de mâine, acela va fi deja clipa prezentă pentru noi. Epic, ştiu…. Mă înţeleg singur, nu e nevoie să-mi dai dreptate. Dar am! E bine că ai început să ieşi mai mult şi că eşti energică. Mi-a plăcut să te văd alergând pe mijlocul drumul dinspre parcul Izvor  în toiul nopţii din sâmbata trecută. ( nu te sfătuiesc să faci asta când bulevardul nu este închis, doar dacă vrei să faci slalom printre maşini). Îmi plac postările tale de pe Instagram. Îmi place ideea în sine de a imortaliza momentele în care eşti fericită, tristă, curajoasă, optimistă… 

Ar fi cazul să te văd mai des prăjiturind. Nu că sunt vreun adept al excesului de dulce, dar prăjitura aia cu ciocolată, portocală şi chilli, e perfectă… Mai vreau!

Ţi-aş mai scrie… Chiar aş mai avea multe să-ţi spun, dar în momentul de faţă nu vreau să te stresez prea mult. Promit că o să îţi scriu mai des, iar cu următoarea ocazie, am să îmi descarc sufletul. Aştept cu nerăbdare romanul tău. Am văzut că ai făcut progrese la el, deşi mi s-a părut riscant faptul că ai vrut să schimbi tot sfârşitul pe ultima sută de metri. Îţi urez spor! Abia aştept să îl citesc în întregime.

Cu drag, al tău eu interior,
Wade.

(habar n-am de ce ţi-ai numit conştiinţa aşa)