Arhive etichetă: planuri de viitor

Despre altii am mai scris.

Publicat pe de
1

Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!

Scrisori, partea I. De la inceputuri

Publicat pe de
Răspunde

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Scrisoare catre mine

Publicat pe de
1

Dragă Cookie,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris, dar ştii şi tu cât de ocupat am fost cu licenţa ta. Pe lângă asta, mai adaugă şi serviciul, drumurile care duc acasă, timpul petrecut cu Sony. Apropo de ea, să ştii că mă bucur că nu o mai chinui. Dorul de ai tăi şi de tot ce ţine de locul natal, te-a făcut să îi apreciezi lipsa. Ştiu că ai seri în care visezi că sare gardul şi că o pierzi. Dorinţa de a petrece mai mult timp cu pisica ta se manifestă acut, iar asta e extrem de vizibil. Îţi lipsesc zgârieturile de pe mâini, umeri. Uneori îşi vărsa furia şi pe nasul tău. Ea săraca se pricopsea cu o palmă subtilă peste lăbuţe, tu cu o dungă nu tocmai estetică, iar eu mă amuzam teribil. Ah, ce vremuri…scrisori catre mine.

Ţi-ai făcut noi obiceiuri. Iubeşti mai mult cărţile şi copiii, iar asta pentru simplul fapt că îţi petreci foarte mult timp în compania lor, la muncă. Mă bucur pentru tine. Trebuie să recunosc că au fost momente în care te priveam chicotind după un colţ de cărămidă în momentele penibile în care te loveai cu capul de scara dinspre birouri sau când stiva de cărţi pe care încercai să o aranjezi se răsturna fix atunci când puteai să juri că ai terminat treaba. Să nu mai spun de  figurinele pe care tu încerci să le menţii ordonate, dar care  declanşează un adevărat efect de domino în momentul în care aşezi ultima bucată din doctoriţa Pluşica sau Winnie The Pooh.

Acum să trecem la părţile negative. Dormi prea puţin uneori şi nu mănânci sănătos, deşi încerci. Eh,  e şi vina mea pentru că mereu te îndemn prost în ale gătitului. Deci să trecem peste, zic. Altceva care mă scoate din sărite sunt momentele tale în care crezi că totul ţi se cuvine. Ştii bine că nu e aşa şi te încăpăţânezi să o ţii pe a ta… Greşit, greşit… Ar trebui să remediezi acest aspect. E bine de ştiut că totuşi  încerci. Eşti pe calea cea dreaptă (mamă, cât de religios a sunat asta).

Îmi plac activităţile din timpul tău liber şi e bine că încerci să priveşti totul cu relaxare, fără să îţi faci griji de ce-o urma mâine. E bine aşa. Până la urmă trăim în prezent, iar aici dă-mi voie să filosofez puţin. Noi nu avem decât prezentul. Practic, nu vom ajunge niciodată să dăm nas în nas cu viitorul, deşi el reprezintă chiar şi ziua de mâine. În momentul în care vom trăi deja în ziua de mâine, acela va fi deja clipa prezentă pentru noi. Epic, ştiu…. Mă înţeleg singur, nu e nevoie să-mi dai dreptate. Dar am! E bine că ai început să ieşi mai mult şi că eşti energică. Mi-a plăcut să te văd alergând pe mijlocul drumul dinspre parcul Izvor  în toiul nopţii din sâmbata trecută. ( nu te sfătuiesc să faci asta când bulevardul nu este închis, doar dacă vrei să faci slalom printre maşini). Îmi plac postările tale de pe Instagram. Îmi place ideea în sine de a imortaliza momentele în care eşti fericită, tristă, curajoasă, optimistă… 

Ar fi cazul să te văd mai des prăjiturind. Nu că sunt vreun adept al excesului de dulce, dar prăjitura aia cu ciocolată, portocală şi chilli, e perfectă… Mai vreau!

Ţi-aş mai scrie… Chiar aş mai avea multe să-ţi spun, dar în momentul de faţă nu vreau să te stresez prea mult. Promit că o să îţi scriu mai des, iar cu următoarea ocazie, am să îmi descarc sufletul. Aştept cu nerăbdare romanul tău. Am văzut că ai făcut progrese la el, deşi mi s-a părut riscant faptul că ai vrut să schimbi tot sfârşitul pe ultima sută de metri. Îţi urez spor! Abia aştept să îl citesc în întregime.

Cu drag, al tău eu interior,
Wade.

(habar n-am de ce ţi-ai numit conştiinţa aşa)