„Viaţa e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie să te uiţi inapoi…rişti să te ia amețeala. Trebuie să mergi înainte, înainte, înainte.. fără să-ţi pară rău de ce ai lăsat in urmă, pentru că, dacă a rămas în urmă înseamnă că nu voia să te insoţească în călătoria ta.. doar că ţi-a folosit şi acea bucată de stâncă pe care nu o mai poţi vedea; te-a facut să înţelegi, ţi-a dat elan.” –

Pentru primul avion pe care l-am luat fără a privi în urmă. Pentru că am fugit departe de trecut și l-am făcut să-mi piardă pașii în călătoria către viitor. Am pornit cu teamă, cu un nod în gât, cu „o să renunț curând”. M-am pierdut pe străzile vechi și înguste de pe lângă Bargello, m-am adăpostit de ploaia mai mult decât torențială sub cortina de la Gilli, mi-am lăsat grijile să zboare de pe esplanadă la ora apusului, atunci când paharul cu vin alb și culorile cerului îmi așezau liniște în suflet. Am învățat să pierd trecutul ca să mă pot bucura de prezent. L-am păstrat cât să-mi ofere elanul necesar pentru a stabili momentul ideal în care să mă pot impune în fața lui, fără prea mari regrete. Am știut că trebuia să iau deciziile pe cont propriu. Eram în lupta mea cu sinele împotriva amintirilor grele, a iubirilor neîmplinite, a scrisorilor fără răspuns. Atunci a fost clipa să plec; să-mi las sufletul să-și tragă răsuflarea și să pornesc către viitor.

„Gândeşti instinctiv: cu cât mergi mai departe, cu atât ţi se va părea mai mic şi mai neînsemnat ce ai lăsat în urmă. Dar regulile perspectivei nu se aplică şi când e vorba de dragoste. Poţi să fugi o mie de mile, luni, ani de zile; ajunge să te întorci o clipă, să laşi un singur moment garda jos şi să te laşi învinsă de amintire, ca să-l găseşti acolo, frumos ca întotdeauna, cu ochii adânciţi într-ai tăi, cu mâna lui care încearcă să te reţină, cu barba nerasă de câteva zile care îţi zgârie pielea, cu gura lui care îţi străbate buzele, obrajii – străbate, da – pentru că dragostea are mijloace ciudate de transport” –

Pentru că nu am putut răzbi singură, pentru că pot fugi de trecut, dar nu mă pot feri de iubire. Pentru că el a fost acolo când m-am încăpățânat să-l iau pe nu în brațe și a avut grijă să-mi transforme toate negațiile în da: „Tu nu mă poți alunga din viața ta fără să-ți dorești cu adevărat ca eu să plec.” Îmi spunea el cu blândețe când mă îmbrățișa. Iar eu cedam căci acolo, la pieptul lui îi simțeam inima cum bate în tandem cu a mea. Îi simt lipsa când nu e aici, dar e aproape de sufletul meu, iar asta anulează orice distanță. E despre timp. Îl maximizăm când avem ocazia după care, o perioadă, ne bucurăm de tot ce am acumulat. El acolo, eu aici. Sau invers. Apoi împreună. E ca un montaigne russe. Ești sus, vii-n jos, te dă peste cap. Și nu e despre adrenalină. E despre curajul cu care privești înainte când pici, despre strânsul din dinți când știi că urmează un alt hop, despre amețeala tumultoasă cuprinsă într-o îmbrățișare la finalul cursei. Așa e și iubirea asta. Le am pe toate. Am prins curaj cu F. de mână.

„Timpul fuge repede şi nu te anunţă, nu îţi spune că mai are un pic şi te prinde din urmă, iar apoi te depăşeşte.” –

M-a surprins de multe ori agilitatea timpului. Are noțiunile lui ciudate. Des l-am luat drept cadou – un dar primit ca tu să acumulezi cât de multă viață poți. Alteori e ca un vârtej. Te amețește, te amăgește, așteaptă să răbufnești, să te prinzi de jocul lui și să găsești cumva o cale de ieșire, căci nimic nu e mai rău în viață decât să rămâi prizonier al timpului. Ai de ales: ori te bucuri de el odată cu trecerea lui, ori îl lași să te depășească și să te sece de putere, luându-ți și micile bucurii. Am învățat să absorb energia timpului. Mă asigur că nu îl scap printre degete. E al meu. Mi-l dozez între prezent și viitor și încerc să nu greșesc prea mult. Sunt prea multe greșeli ca să le fac eu pe toate. Am tolba mea cu amintiri, cu erori, cu prieteni, cu întâmplări exclamative, cu întrebări retorice la care meditez alături de sufletele cu care m-am intersectat pe drumul meu către un acolo nedefinit.

Și e un drum lung. Faci față sau nu. Alergi cât poți, iar când ești frânt de oboseală , ține minte că mai poți puțin. Pe final, vă las cu un cântec vechi care spunea:

„Tu știi totul despre ce-i cu această viață, mie însă mi s-a-nchis ușa in față. Si stiu sa descopăr ceea ce nu e și mă pricep la asta mai bine decât tine.”
Și atunci, dă-le naibii de socoteli și de cifre. Știi să spui câtă dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu știi, nu?
Și atunci, dă-o naibii de matematică.
Inventează ceea ce nu există.
Pentru că ceea ce există aparține tuturor .
Dar, dacă reușești să găsești ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Și, dacă cineva vede ceea ce trăiești și tu nu-l lăsa să plece. Oprește-l! Trăiește povestea! Povestește!
Poveștile sunt ca oamenii.
Nu sunt făcute să trăiască singure.
Într-un colț al lumii este cineva care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta.
Uită-te în jur!
Acel cineva nu e așa departe.
E cealaltă jumătate a cărții.
Nu mai pierde timp scriind alte pagini…
Caută-l!
Restul îl veți scrie împreună.
Pentru că nu e nimic mai reușit ca doua povești ce se împletesc.”