Aerul fierbinte al după-amiezii se rostogolea pe pista aeroportului ca o respirație grea. Prin pereții de sticlă ai terminalului „Arrivi Internazionali” de pe Fiumicino, vedeam cum asfaltul tremura, topit parcă de soare.
Înăuntru, mare forfotă. Roți de trolere alunecau sacadat pe gresia lucioasă, difuzoarele murmurau ceva în italiană și engleză, iar mirosul de cafea tare, metal încins și parfum scump plutea în aerul dens. Din când în când, se auzea câte un suspin nerăbdător sau soneriile nervoase ale telefoanelor. Bagajele se loveau unele de altele, toți încercând să ajungă cât mai repede undeva; unii la shuttle bus, alții la cozile interminabile pentru trenul Leonardo Express de la căsuțele marcate cu roșu.

Noi nu venisem la Roma pentru odihnă, ci pentru ceva mai straniu; pentru a ne „da peste cap” simțurile, așa cum promisese Daniel, cu zâmbetul lui șiret. Despre jocurile lui nu știam nimic încă, dar știam ce-i poate pielea. Parcă deja mi-l puteam imagina cum ne strânge pe toți în lobby, ne împarte pe echipe (sau nu) și ne pune să căutăm acul în carul cu fân prin întreg orașul. 
Ale ne aștepta dincolo de ușile glisante în parcare. Stătea rezemat de vanul negru pe care îl vedeam deja cu toții ca fiind cel mai potrivit refugiu împotriva caniculei. Ne-a îmbrățișat, am urcat bagajele în portbagaj și am pornit la drum spre Roma.  Și undeva, la capătul drumului, Daniel ne aștepta deja la hotel, cu planurile lui secrete. Noi doar intram în poveste.

Pe seară, străzile s-au mai golit de graba de peste zi și au început să fremete altfel, un amestec de pași leneși, râsete scăpate printre pahare de vin și clinchete de farfurii. Aerul era încă fierbinte, dar nu te mai strivea, doar te cuprindea cu blândețe, iar în tot acest haos parcă organizat, te lăsai moale în brațele necunoscutului. 
Am mers încet, lăsând pașii să-și găsească singuri drumul, până când străduțele s-au strâns în jurul meu ca niște șoapte vechi. Pe via Mario de’ Fiori, aproape ascuns după o boltă de iederă care părea să păzească un secret, am descoperit din nou micul restaurant. Îl știam după nume, un nume pe care îl rostisem cândva cu altă voce, într-o altă poveste, într-un alt oraș. Atunci nu pășeam niciodată singură aici. Acum însă, timpul își făcuse treaba lui tăcută: mă desprinsese de obiceiuri vechi, dar îmi lăsase în palme câteva fragmente de odinioară, ca niște amintiri care nu mai dor, dar nici nu se lasă uitate.
Locul părea suspendat între anotimpuri: două mese mici afară, câteva înăuntru, fețe de masă albe, scaune din fier forjat care scârțâiau ușor, lumânări palide tremurând în vântul serii și un miros de roșii coapte plutind prin aer ca un parfum familiar. Era ceva atât de simplu și totuși încărcat de o poezie care nu se străduia să fie auzită ci doar voia să o simt. 

Timpul nu rupe totul dintr-odată. Mai întâi slăbește legături, mută ușor accente, schimbă culori. Îți lasă amintiri care nu dor cu aceeași intensitate, dar care stau acolo ca niște fotografii sepia, un pic roase pe la colțuri, un pic prăfuite. Înveți, fără să știi când, să mergi singur în locuri unde altădată nu te-ai fi gândit să intri fără cineva lângă tine. 
Oamenii vin, oamenii pleacă. Unii par făcuți să rămână, dar rămân doar cât le e dat să îți țină companie pe un drum. Alții intră scurt, lasă o amprentă discretă și dispar, dar, ciudat, tocmai ei te schimbă cel mai mult. Pe unii îi lași tu, alții te lasă ei. Și niciodată nu e un final clar, doar un fel de estompare, ca o fotografie care se decolorează încet până rămâne doar conturul. 
Și poate asta e frumusețea prezentului: că, deși nu mai e ca înainte, nu e nici lipsit de sens. Prezentul e despre tine și felul în care ai învățat să te porți pe tine însăți prin lume. Despre a avea curajul să intri într-un restaurant unde odinioară râdeai în doi și să te așezi singură, nu ca să te pedepsești, ci ca să-ți amintești că știi să fii și doar tu. 
Am pășit înăuntru, purtând toate amintirile cu mine, nu ca pe o povară, ci ca pe o parte din cine am fost. Am simțit cum liniștea serii se împletește cu zgomotul trecutului și cum prezentul își găsește locul printre ele.
Simplu și firesc. 

Am ieșit din restaurant după ce am băut vinul încet, ca pe o mică “rugăciune” pentru seara aia. Roma, noaptea, nu mai era toridă, ci blândă, aproape tandră. Piatra caldă sub pantofi părea să țină în ea tot soarele zilei, iar felinarele aruncau cercuri aurii pe zidurile vechi cu tencuiala scursă de timp. 
Câțiva dintre noi hoinăreau prin Piața Navona, pe la Spanish Steps. În Trastevere, puteam ghici râsetele și conversațiile lungi dintre alți colegi și localnici, probabil despre rețete secrete, despre cum se face cu adevărat cacio e pepe sau de ce roșiile din Italia au gust de soare. Era frumos să știu că fiecare dintre noi trăiește Roma diferit, dar împreună umplem același aer cu visuri și întrebări.
În tot amalgamul de gânduri care parcă uneori nu-mi dau pace, mi-a vibrat telefonul și pentru un moment, m-am trezit la realitate. Un mesaj. Am zâmbit în timp ce orașul mi se deschidea ca o scenă ruptă dintr-un film. Nu eram singură în povestea asta, eram doar  aproape singură la Roma. Cineva mă aștepta acasă, cu răbdarea aceea tăcută care încălzește chiar și cele mai solitare drumuri. Apoi, un alt mesaj, de la altcineva, o poză de la Andreea. Ea și el, cu zâmbetele lor calde, cu două cupe de gelato în mână, scriindu-mi că au găsit „cel mai bun pistacchio din tot orașul”. Am zâmbit și mi-am continuat drumul. 

După aproape două ore de hoinărit fără țintă, prin străzi care păreau că nu se mai termină și prin cotloane mici parcă uitate de lume în care te pierdeai ușor, am simțit că e timpul să mă întorc la hotel. Roma mă primise deja și îmi dăduse exact ce aveam nevoie: aer, pași, gânduri, întâmplări mici pe care să le iau cu mine. Am mers pe jos până pe Via Nazionale, cu căștile în urechi și cu Certe Notti de la Ligabue rulând pe repeat. 
Strada era aproape goală la ora aceea, doar câțiva pași grăbiți, câteva lumini de faruri și vitrine care se închideau leneș. Muzica se amesteca cu ecoul orașului, iar fiecare notă părea să spună: ești aici, ești bine, ești pregătită. 

Urmau jocurile lui Daniel a doua zi, cu toate surprizele lui, cu ideile lui trăznite menite să ne zguduie simțurile, să ne scoată din zona de confort. Și simțeam că sunt gata. Că suntem cu toții gata. Fiecare își găsise în seara asta propria liniște: Trastevere, apusul peste Colosseum, vinul băut pe Mario de’ Fiori. Ne încărcasem bateriile fiecare în propriul ritm.
Urma consumul. Urma aventura. Iar eu, cu Roma încă prinsă în respirație și cu piesa lui Ligabue în căști, știam că pot să intru în poveste.
Simplu și firesc. 

Ziua următoare a început cu agitația pe care doar Daniel știe să o provoace. Ne-a adunat pe toți în lobby-ul hotelului, unde îl așteptam deja cu cafeaua în mână și cu fețele încă somnoroase. El a apărut în cămașa lui roz cu flamingo și palmieri, pantaloni scurți negri și șlapi de plajă, cu clipboardul sub braț și aerul acela de „șef de grup” relaxat, dar imposibil de contrazis. Ne-a explicat că urmează primul joc: vânătoarea de obiecte.
Fiecare a primit o listă personalizată, cu lucruri aparent banale: un borcan de Nutella, un pix roșu, o șapcă, o banană, un pahar de plastic și altele, dar regulile schimbau totul: trebuia să le obținem de la turiști, nu din magazine sau hoteluri. Așa am ajuns să umblăm prin Roma toridă, câte doi, încercând să convingem necunoscuții să ne ajute.
Într-o altă zi, Daniel ne-a scos complet din zona de confort cu un alt exercițiu: punctul de reper era Vaticanul, iar noi trebuia să ajungem acolo fără Google Maps, fără să întrebăm pe nimeni. Doar orientându-ne după străzi, după repere, după instinct. 

Apoi a venit ziua petrecerii de la malul mării, într-o vilă din Toscana. Vila se ridica pe un deal, cu vedere largă către mare, iar curtea ei era scăldată în lumina caldă a apusului. Muzica răsuna în surdină, râsete se amestecau cu clinchetul paharelor de vin, mesele erau pline cu pizza coaptă pe vatră, burrata cremoasă, roșii dulci și ulei de măsline. Aerul mirosea a ierburi mediteraneene și a mare, iar peste toate plutea o stare de libertate pură. Unii dansau desculți pe terasă, alții stăteau la povești, cu paharele în mână și privirile pierdute spre orizont. Era genul acela de atmosferă în care timpul se dizolvă și rămâne doar prezentul: cald, viu, plin de oamenii tăi și de senzația că trăiești exact ce trebuie. 
Dar undeva, în spatele tuturor glumelor și dansurilor, există uneori umbre tăcute, frici pe care nu le recunoaștem. Frici care, obosite și amețite de alcool, își găsesc o cale să iasă la suprafață fără să ne întrebe dacă le vrem acolo. Sunt acele clipe când spui ceva nu pentru că asta crezi, ci pentru că ți-e teamă. Teamă că vei fi rănit, teamă că vei părea vulnerabil, teamă că dorințele tale o să te schimbe complet dacă le lași libere. Și atunci cuvintele ies pe dos, ca un scut.

Așa s-a întâmplat și atunci. Probabil pe fondul oboselii amestecate cu vinul, cineva din noi a lăsat frica să vorbească. A rostit, aproape râzând, o replică aruncată în vânt: „Eu cu X o viață? Nici vorbă de așa ceva, n-aș putea.”
O propoziție scurtă, dar ascuțită, ca o ușă trântită fără intenție.
X a auzit. N-a spus nimic. Doar privirea lui s-a schimbat ușor, un fel de tristețe blândă, nejustificată poate, dar atât de vizibilă pentru cei care au fost atenți. A fost genul de blândețe care nu se apără, nu atacă, doar se retrage în tăcere.
Și ceva s-a schimbat în aer. Muzica a rămas aceeași, vinul tot dulce și puternic, dar râsetele au pierdut din forță. Conversațiile s-au stins încet, ca și cum cineva ar fi stins un bec invizibil. 
Petrecerea nu s-a terminat brusc, dar s-a spart în tăceri mici, în priviri aruncate în jos, în gânduri pe care fiecare le-a luat cu el.
A fost momentul în care am înțeles că nu doar jocurile lui Daniel ne scot din zona de confort. Și viața știe să facă asta; uneori printr-o propoziție aruncată la întâmplare, alteori prin tăcerea care urmează.
 În noaptea aia, ne întorsesem înapoi la Roma. 

Dimineața a venit mai tăcută decât de obicei. M-am trezit devreme, poate din cauza vinului de aseară, poate din cauza gândurilor rămase în aer. Un duș cu apă călâie cât să mă trezească la realitate, haine comode, ochelari de soare, agenda, pix. 
Destinația? Forno Monteforte, acolo unde croissantul cu fistic vine la pachet cu un flat white decent, servit cu zâmbete calde. 
În lobby era liniște, doar sunetul slab al unei cești așezate pe farfurioară. Daniel și soția lui stăteau la o masă joasă, fiecare cu câte un espresso în față, vorbind în șoaptă și râzând scurt, ca doi oameni care pun ceva la cale. M-au salutat cu un gest scurt, iar eu am răspuns politicos și mi-am continuat drumul spre curtea interioară. Eram cu gândurile mele, cu foamea mea de liniște.
Dintr-odată, vocea lui Daniel a spart aerul:
— Hey!
Am strâns instinctiv din ochi și m-am întors pe un picior, lăsând ochelarii de soare să alunece până pe vârful nasului. El a ridicat privirea din clipboard și a spus scurt, aproape militar:
— All of you, at 4:45 pm, here.
Atât. Fără explicații. Doar privirea lui sigură și zâmbetul ăla care nu îți lasă loc de întrebare.
Am oftat în gând. Era clar: încă un joc.
Cumva speram să se fi terminat. Să fie gata cu teambuilding-ul ăsta intens, cu provocările și alergătura. Simțeam că am nevoie de o zi doar pentru mine. Să stau în liniște cu gândurile mele, să le pun pe foaie, să las versurile să se așeze. Eram deja în întârziere cu albumul, cu toate deadline-urile și planurile noastre mari. 

Câteodată, când ești înconjurat de oameni, începi să tânjești după liniște mai mult decât după orice altceva. Și fix atunci, când ți se pare că ai găsit un colț doar pentru tine, apare cineva și spune: la 4:45, toată lumea aici.
Am zâmbit, am dat un mic semn că am înțeles și am ieșit mai departe spre curte. Mirosul de cafea, zumzetul dimineții și gustul dulce al croissantului cu fistic aveau să fie singura mea libertate pentru câteva ore.

M-am așezat la o masă mică, lângă fereastra largă de la Forno Monteforte, cu croissantul meu cu fistic și o cafea aburindă. Înăuntru mirosea a aluat proaspăt scos din cuptor, a unt topit și a fistic dulce, iar zumzetul străzii intra pe jumătate, atenuat de geamul vechi. Am scos jurnalul din geantă și l-am lăsat deschis lângă ceașcă doar pentru câteva minute și am privit oamenii.
Turiștii se perindau cu hărți și aparate foto, localnicii treceau grăbiți cu espresso-uri scurte în pahare de carton. Roma dimineții era altfel decât Roma serii: mai puțin romantică, mai practică, dar cu o frumusețe a ei, mai discretă, mai autentică.
Am început să scriu frânturi de gânduri. Despre oboseala emoțională. Despre muzica mea care a rămas undeva în spate, între avioane și bagaje, și care acum mă chema înapoi. Simțeam nevoia să scriu, să las versurile să se lege, să respir puțin mai mult decât am făcut-o în ultimele zile. 
Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la Flo.

Am râs scurt și am pus telefonul jos. Mi-am continuat jurnalul, scriind acum cu un sentiment ciudat: pe de-o parte, recunoștința că am oameni aproape, pe de altă parte, dorința intensă de a fi doar eu cu mine, cu muzica mea, cu gândurile mele neterminate.
Roma îmi dădea spațiu pentru asta, chiar și printre mesaje, chiar și cu Daniel planificând noi aventuri. Era suficient să am câteva ore de dimineață doar pentru mine, cu fisticul dulce, cu cafeaua decentă și cu gândurile care începeau să se așeze pe pagină.
Simplu și firesc.

To be continued…