Ți-am spus că încă mă chinui să termin cartea pe care ți-o scriu? Chiar și acum când e ger afară și când îmi înec gândurile într-o cafea cu lapte mă gândesc la cum ar fi fost dacă… cum ar fi fost daca erai tu aici acum și nu altcineva? Cum ar fi fost dacă n-aș fi stat singură cuc într-un apartament cu trei camere și un hol lung de 12 metri? Sau cum ar fi fost dacă stăteai cu mine… S-au întâmplat atâtea în ultima perioadă încât și eu m-am pierdut în detaliile de zi cu zi. Wade vine în vizită aproape zilnic, în special în primele ore ale dimineții, atunci când nu are treabă la Rammer Jammer. Am noroc cu el și cu F. Sunt singurii care se mai sinchisesc să îmi bată la ușă și să-mi țină companie.

Ah da… Am uitat că tu nu ai făcut cunoștință cu cel de-al doilea personaj. Pe F. l-am cunoscut într-o seară de august la Rammer Jammer. Sosisem aici de câteva ore și mi-o luasem în cap. Voiam să te uit, așa că singura soluție era să pun piciorul în propriul meu prag și să o iau de la capăt. Mi-a fost greu la început pentru că sunt reticentă de felul meu. Nu vreau să mă atașez de persoane ca mai apoi să sufăr. Într-o fracțiune de secundă în care am simțit că vreau să mă gândesc la tine, m-am impus în fața conștiinței mele. A fost momentul în care mi-am retezat părul până la umeri și l-am răvășit, acoperindu-mi capul cu pălăria lui Wade, am schimbat hainele sport cu o pereche de pantaloni negri scurți, un tricou alb și o cămașă în carouri înnodată în talie, iar adidașii au fost înlocuiți de ghetele cu toc înalt. Am luat mașina parcată în fața casei și am condus până la Rammer Jammer, fără permis de conducere. Am intrat direct în local, fără să mă uit în jurul meu. Doar eram acasă la Wade și îmi permiteam orice. Am urcat pe scenă, făcându-i semn lui Wade să amplifice volumul. Urma piesa celor de la Nickelback – ”Photograph”.
F. era acolo, la o masă din primul rând. I-am zâmbit fugitiv de câteva ori, iar el mi-a răspuns în același mod. Când m-a zărit, Wade a venit direct la mine și m-a îmbrățișat, urându-mi bun venit. Ne-am așezat să bem un whiskey. Am mai povestit vrute și nevrute, după care, în mod surprinzător, mi-a făcut cunoștință cu F. De altfel, s-a oferit să mă conducă acasă având în vedere faptul că mă amețisem puțin de la alcool și nici nu aveam permis de conducere. L-am refuzat și am apelat la Wade.
”De ce nu ai acceptat?” m-a întrebat când am ieșit de la Rammer Jammer.
”Pur și simplu nu am chef să discut cu nimeni”, i-am răspuns eu pe un ton sec.
”Știu și eu… ești cam singură pe aici. În afară de mine nu ai pe nimeni și știu că nu prea vrei să îți faci cunoștințe noi, dar ar fi bine. F. e chiar o companie plăcută și cred că v-ați înțelege de minune.” Wade avea dreptate. Chiar nu eram dispusă să fac față singurătății de una singură. Dacă a fost ceva pur întâmplător sau nu, habar n-am. Un lucru e cert, iar asta o știm cu toții: persoanele apar în viața ta cu un motiv (așa cum de fel și tu). Încă nu m-am lămurit dacă motivul lui este să mă facă să râd zi de zi sau unul cu mult mai întemeiat. A doua zi m-am întâlnit cu F la Etaj fără să mă gândesc că l-aș putea găsi acolo. Am schimbat câteva vorbe, ore poate.

Știam că nu va putea să fie mult timp în preajma mea. Era ocupat cu concertele lui și avea să plece din România cât de curând. Aș fi putut să fiu ca o albinuță și să zbor cu el în lung și-n lat prin lume, dar nu voiam să amestecăm treburile. Mi-a promis în schimb că de fiecare dată când va fi liber, va veni în vizită. Ne-am apropiat foarte repede și am început să fim părtași la tot felul de nebunii despre care o să povestesc cu altă ocazie. De când s-a ivit oportunitatea de a sta pentru o perioadă de timp la Sibiu, Wade și F. au decis să îmi facă vizite neașteptate cât mai des, așa că am început să mă obișnuiesc cu apariția lor pe nepusă masă.

Dar să revenim la subiect. După cum spuneam e foarte frig. E ger. Mai că n-aș ieși din casă dacă F. nu insistă atât să ne pierdem prin oraş la ceas târziu sau dacă lui Wade nu îi arde de cumpărături. În rest, totul se desfășoară normal pentru mine. Alerg de colo-colo cu picioarele în zăpada cea mai mare încercând să-mi croiesc drum către stația de autobuz, iar după o zi lungă, fotoliul din sufragerie devine cel mai bun prieten al meu. Fotoliul și un pahar de vin alb…

Acum mă odihnesc puțin. E ziua mea liberă. Stau în vârful patului cu picioarele într-o pereche de șosete roz cu mov, croșetate manual. Tocmai ce le-am primit cadou de la cea mai bună prietenă a mea. Au fost împachetate sub formă de prăjiturică, să nu uit niciodată că în fond, tot aceeași Cookie am rămas.
Înghit în sec și sorb ultima gură de cafea simțind cum toate amintirile petrecute în sânul familiei vin buluc în capul meu și se rotesc și se învârt până când sunt cuprinse chiar ele de amețeală, iar mai apoi, se sting… Sunt stinse chiar de soneria telefonului. Zâmbesc… Mă așteptam la apelul lui F. Îi răspund pe un ton somnoros, iar în felul lui agitat de a fi, mă face să mă desprind de melancolia creată în jurul meu.

-Hai că nu e timp de stat în casă. Ai văzut ce frumos ninge? mă ademenește F. ca să ies din casă.
Îi zic că nu prea aș avea chef de ieșit, că mi se pare foarte frig și pe lângă asta, ar trebui să pregătesc ceva de mâncare.
-Tu abia că știi să faci cartofi prăjiți. Hai să mâncăm în oraș. Mergem să bem ceva undeva… Vedem noi!
Acesta este F. Așa e de când l-am cunoscut. El m-a învățat că masa luată în oraș poate deveni un motiv pentru a ieși din casă, la fel ca și plimbările lungi prin zăpadă.

-Hai că ajung într-o jumătate de oră la tine. Ai timp să te pregătești. Îmbracă-te gros că e frig afară. Ia-ți mănușile.
N-am cum să-l refuz, mai ales când mi-o servește direct pe tavă, făcându-mă să înțeleg că trebuie neapărat să accept.

Când sosește în pragul ușii îmi afișează acel zâmbet molipsitor care îți redă cheful de distracție chiar și după o zi plină de muncă. Îmi aduce aminte să nu uit mănușile. Închid ușa și coborâm. Termometrul indică -8 grade. Zâmbesc ironic, iar el propune să mergem să bem o cafea sau orice altceva cald. Apreciez gestul lui de a părea că mă protejează.

Străzile sunt pline ochi. Toate magazinele la fel. Oriunde te uiți în jur vezi oameni și oameni: agitați, relaxați, în pragul disperării, înfrigurați, alții care habar n-au ce doresc și încotro vor s-o apuce, oameni care sunt în întârziere, care alergă în toate direcțiile pentru a ajunge la întâlnirea aceea care le-ar putea schimba viața. Mașinile se grăbesc și ele, fiecare spre o altă adresă. Orașul freamătă pe ”All I want for Christmas is you” și pe ritmul zăpezii care scârțâie sub picioarele trecătorilor. Printre pomii ninși se întrezăresc la ceas de seară steluțele și beculețele atârnate de toate cablurile posibile. De aici, din turn, totul pare diferit prin ochii mei. E atmosfera aia din Serendipity, aia pe care am visat-o alături de cel pe care îl voi iubi toată viața.
Ne așezăm într-unul din punctele înalte de unde poți privi totul. Mă aplec peste balustradă, iar F. mă trage înapoi de teamă să nu pic. Îi zâmbesc și mă cuprinde cu brațele. Nu e exact povestea pe care mi-am închipuit-o, dar mi-e bine. Sunt acolo: la granița dintre amintirile pe care aștept să le am peste ani și ani alături de tine și prezentul. Mă întreb oare care variantă e mai plauzibilă. Wade mă privește din mijlocul patinoarului afișând un rânjet ironic și îmi subliniază prin linii trasate cu patina în gheață cuvântul PREZENT. Mă frec la ochi încercând să scap de propria mea conștiință.

-E atmosfera aia… spun eu pe un ton aproape șoptit.
-Care? mă întreabă F. apropiindu-se de urechea mea.
-Serendipity…Mi-aș fi dorit să fie aici, cu mine, dar în schimb ești tu… Nu că n-ar fi bine și-așa…
Văd cum se întristează și poate n-ar fi trebuit să zic nimic. Vezi, Wade? Mă faci să stric buna dispoziție.
”Rectifică!” se aude o voce din mijlocul patinoarului.
-Mă bucur că ești lângă mine azi. Nu vreau să crezi că nu mă simt bine în preajma ta. La urma urmei, ești singurul care mă poate înțelege. E greu când lipsa unei persoane e compensată de prezența alteia. Pare mai ușor, dar nu e. Oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni. Mi-ai spune să trec mai departe, să uit, s-o iau de la capăt, de la zero. Ai dreptate, da. Nu or fi toate posibile aici, dar ar trebui să îmi fie mai ușor, nu?

După un timp în care niciunul din noi nu scoate vreun cuvânt, F. îmi propune să mergem să mâncăm ceva. Ne alergăm cu greutate prin nămeți până când, într-un final ajungem la localul lui preferat: Lili’s. Până să vină cafeaua ne pierdem în priviri. Niciodată nu l-am simțit așa de cald. Îmi spune că se bucură să fie lângă mine în clipa asta și îi cuprind mâinile într-ale mele. Îmi zâmbește așa cum numai el știe s-o facă și trebuie s-o recunosc chiar și-n fața ta că modul lui e perfect. Vezi tu, fiecare are ceva care îl face special. Tu pătrunzi pe oricine cu o simplă privire, iar el cucerește totul cu un zâmbet. Asta îl clasează pe un loc fruntaș în fața mea. E felul lui de a fi și mă face să mă simt ca o îndrăgostită când sunt cu el, ceea ce tu nu m-ai făcut să simt până acum deși încă sper ca fraiera. F știe că e slăbiciunea mea și nu încetează să-mi trimită câte un surâs oacheș atunci când vede că mă pierd cu firea. E destul de greu să nu fiu eu când e cu mine. Pentru simplul fapt că am ajuns să îi intuiesc gândurile, știu că alături de F. n-aș avea de ce să mă ascund vreodată. De la o masă alăturată, printre ramuri de brad, Wade se uită la noi ca și când asta ar fi opera lui și e mulțumit de orice rezultat. După o seară lungă mă conduce acasă. Ar îndrăzni să mă sărute și eu l-aș lăsa fără să fac vreun pas înapoi. Cu toate astea….

Suntem în Sibiu și e magic. Știu că sună a clișeu, dar dacă ajungi aici, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, ai să înțelegi de ce o țin lanț cu atmosfera din Serendipity. Mai întâi de toate trebuie să te pierzi ca mai apoi să te regăsești. Nu m-ar deranja să împart cu F. tot ce am în clipa de față. E posibil să nu am nimic și totuși să-mi doresc să-i dau totul fără să stau pe gânduri. F. știe ce înseamnă prezența ta în viața mea și totuși nu vrea să plece de lângă mine. Știe că dacă aș da de tine, prietenia noastră s-ar răci. El îmi garantează că nu e așa, dar eu nu știu dacă să-l cred sau nu. Deși mereu a fost sincer…
Mă pierd ca să mă găsească în mulțime, așa cum mi-aș fi dorit să o faci tu dacă ai fost aici. Sau ce-ar fi dacă te-aș căuta eu, cum s-a întâmplat de fiecare dată prin gări la ceas de seară? Te-aș căuta la Cafeneaua Nod cu gândul că mă aștepți tăcut la fereastra cu pisici. M-aș bucura să aflu că îți aduci aminte de promisiunea pe care mi-ai făcut-o cândva. Eu n-am uitat și n-am s-o fac prea curând.

Ne așteptăm unii pe alții în mulțimea asta care nu știu încotro se duce. Avem mii de întrebări fără răspuns și tot cam atâtea răspunsuri la care nu găsim întrebarea potrivită.
Te regăsești și tu, nu?

Mă desprind de peisajul acesta, îmi iau rămas bun de la F. și promitem ca data viitoare să ne distrăm și mai mult. Îi promit lui Wade că n-am să mai fac figuri atunci când unul din ei va apărea în prag și îmi va spune că vrea să înotăm prin zăpadă.

Dragă F.,
Am să te aștept cu vin fiert și cu prăjituri cu multă ciocolată.
Pe curând…