Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!