Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.
Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.
Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…
“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.
M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.
“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.
“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.
“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.
“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…
“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”
Cristina Cîrstea 