Arde un foc la capătul lumii. Să țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul nu mai e capabil să ardă pentru sine. Arde fără ajutor, din amintirile pe care le-ai uitat cândva într-un fotoliu. La cât te-ai consumat în noaptea aia, o să ai parte de scrum toată viața.

Ne plimbasem pe străzi pustii, pe acolo unde nici lumina nu pătrunde, nici cerul nu plânge pentru nimeni. Acolo unde tu ai câștigat niște viață cât timp eu (m-)am pierdut. Ne asemănai cu stâlpii de electricitate care se scufund în întuneric dacă nu sunt legați între ei. Pe strada asta merg ținându-se de mână inimile frânte, șoaptele mute, cuvintele care nu s-au rostit niciodată cu voce tare de teamă să nu fie înțelese. Ne găsisem un loc păzit de umbra nopții, pe marginea unei locuințe probabil lacustre. “La stânga după 40-44, 700 m, A a II-a până-n capăt, 7p -dreapta, 9 zvelți tot înainte.” După potopul de istorii înecate în întunericul fără fund, ne-am pierdut pașii. Și degeaba caută lumea sub apă de parcă cele mai mari comori le-ai ascunde vreodată într-una din temerile tale. Apoi a urmat refluxul.

Mă cufundasem în liniștea încăperii întunecate. Pentru tine acasă, iar pentru mine o cameră de hotel fără memorie. Acolo istoriile sunt scurte, se consumă rapid. Un pahar de vin roșu, poate două. Chiar trei, cine le-a mai numărat. Numărul lor s-a pierdut printre altele în noaptea aia. Fumul dens de țigară a înăbușit fiecare lacrimă, fiecare urlet interior; ca o fiară care are răbdare nelimitată să înghită totul. Totul mai puțin noaptea aia. În fond, asta e blestemul amintirilor – să nu ai puterea de a le distruge, pe de altă parte, în fața lor ești egal cu zeii căci nici ei n-au puterea de a schimba trecutul.

Am mai scris asta și zilele trecute după care care m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nu pot scrie despre tine. Cel puțin nu acum și nu povestea aia care m-a amețit de cap într-o noapte de martie. Așa că după ce am terminat de scris, am șters tot. Nu meriți povestea asta cum de altfel nici eu nu cred că o merit. Mai bine s-o merite trecutul și s-o lase acolo la loc de cinste în volumul cu amintiri pe care mai bine să nu le dezgropăm. Amintirile te trag înapoi, iar visele te împing înainte.

Partea proastă e că tot despre tine îmi vine să scriu. Și tot despre noaptea aia, bat-o vina. M-ai consumat prea tare, iar vina mea a fost că ți-am permis s-o faci. Amețită de alcool, amețită de tine și de un preludiu pentru pian mult prea lung, n-am mai fost în stare să gândesc limpede. În tălpile goale pe podeaua rece, mi-ai prins inima-ntr-un dans murdar, aproape erotic. Am uitat că pielea are memorie și că o să-mi amintesc atingerile tale chiar și atunci când doar mă privești. Ți-am evitat privirea mult timp de atunci pentru că ochii tăi oglindesc intenții pe care eu nu le pot lăsa să mă consume la nesfârșit și pentru că șoptesc un basm, aparent inofensiv și dulceag, dar personajul tău e zmeul.

Al șaselea paragraf pentru că era martie și martie a fost luna plângerilor, dar și luna celor mai intense trăiri. M-am pierdut de atâtea ori doar pentru ca la final să mă regăsesc tăcută în brațele tale și deși m-ai lăsat confuză, recunosc că mi-a plăcut amețeala aia, atât de vie ea. E ciudat cum cele mai frumoase nopți sunt cele în care crezi în lumină, dar de la balconul visurilor tale, speranța unui nou răsărit era doar o iluzie care se sfărâma la fiecare atingere. Moarte temporară, sufocați de pereți și draperii, o ațipire leneșă în pași domoli, periculoasă pentru avântul cu care mi-ai prins inima în dans, inofensivă pentru toate cuvintele care au rămas nespuse, plimbându-se molcom pe aleea din fața blocului tău, unde s-a crăpat asfaltul de atâta dor, unde s-au transformat în tăcere ca să-ți zguduie mintea la fiecare pas grăbit.

Uneori mă desprind de martie și vreau să cred că vei rămâne și tu acolo ca un zmeu printre zmei, dar uit că alergatul e unul din punctele tale forte. Mereu ai fugit de probleme, chiar și atunci când ele stăteau pe loc. Iar la final, sunt eu aici așteptând alte nopți pe care să le consum doar de dragul de a mă arde ca mai apoi să scriu despre ele. Cineva m-a învățat că noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat. Cineva m-a învățat că iubirea se plătește scump cu pierderea de sine, cu pierderea rațiunii – poate una dintre cele mai dulci pierderi pe care le poate suferi omul de-a lungul vieții.

S-a lăsat ceața, unul era prea cald, altul prea rece. Focul de la capătul lumii despre care s-a mai scris, dar nu s-au păstrat dovezi, a tins spre stingere lentă, s-a zbătut cu toată forța să îți păstreze și ultima senzație; a prins-o într-o cuprindere blândă de teamă să n-o sfărâme între brațele grele, dar căldura a distrus și intenția și senzația. S-au făcut scrum și s-au transformat în amintiri spuse cândva pe o bancă. Nu se știe locul, nu se cunosc personajele, doar faptul că s-au consumat reciproc de dragul distrugerii.

Balconul s-a îngreunat de atâta dor și a început să se dărâme. Cu toate astea, pielea încă are memoria unui dans murdar. Recunoaște priviri aruncate pe furiș, aude șoaptele care nu s-au spus, fiecare cicatrice ale inimilor frânte. Fiecare zbor care s-a terminat cu o cădere în gol, asfaltul crăpat de dor căci în fond, toate dor.

Târziu în noapte, undeva la capătul lumii arde un foc. Arde cât să-ți țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul tău n-o să mai aibă putere să ardă singur. O să ardă fără ajutor, din amintirile pe care o să le uiți în noaptea asta pe fotoliu.