Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări.