Arhive etichetă: calatorii

Vara în care…

Publicat pe de
Răspunde

Nu-mi mai amintesc cu exactitate când a început totul. Poate pe la mijlocul primăverii, undeva în aprilie. Apoi am ajuns în mai, iar de acolo lucrurile au început să se complice, pas cu pas, pe măsură ce înaintam împreună cu toții spre necunoscut. L-am îmbrățișat fără ezitare, orbiți de curiozitate, fără să bănuim că, odată cu sfârșitul verii, nimic nu avea să mai fie la fel.
Au urmat decizii amânate, plecări neașteptate, discuții nesfârșite până în zori, însetați să aflăm ce ne așteaptă dincolo de clipa prezentă. Ne consumam încet, câte puțin, ori de câte ori încercam să schimbăm direcția. Și uneori reușeam, dar numai pentru a coborî, treptat, din rău în mai rău.
Am vrut să dăm un reset, să rupem firul și să începem din nou. Am traversat zeci de scenarii posibile, rătăcind prin labirintul minții, doar pentru ca, într-un final, să tragem o linie. Atunci am înțeles: tot ce făcuserăm până atunci fusese o luptă continuă cu frica. Frica de a eșua. Frica de a pierde oamenii pe care îi iubeam. Frica de a rămâne blocați în loc, când tot ce ne doream era să pășim înainte.

Dar dacă „înainte” nu înseamnă bine? Dacă „înapoi” era, de fapt, mai sigur? Și dacă „a rămâne pe loc” ar fi, într-un fel straniu, cea mai bună alegere dintre toate? Oare?
Dacă de data asta alegem altfel, încotro ne va purta drumul? Și dacă amânăm din nou? Dar dacă, de fapt, nu mai putem amâna? Dacă ceea ce e bine pentru fiecare dintre noi înseamnă rău pentru ceilalți?

Șiruri nesfârșite de întrebări se rostogoleau fără răspuns, ducând parcă spre nicăieri și, în același timp, spre tot.

La început de iunie, rătăcirile ne-au găsit din nou. Eram șase. Apoi, încetul cu încetul, am rămas cinci. Ne-am așezat din nou în fața scenariilor, scuturându-le de praf, cu gândul că undeva, printre ele, trebuia să existe cel mai bun. Și cu cât căutam mai mult, cu atât ne încleștam mai tare în ideea că trebuie să controlăm totul. În mintea noastră, controlul era sinonim cu siguranța. Credeam că, dacă putem anticipa fiecare pas, vom avea claritate. Credeam că stabilitatea se naște din a ști ce urmează, nu din a lăsa necunoscutul să ne cuprindă.
Dar deciziile s-au amânat iar și iar, ca niște frunze prinse în vânt, incapabile să cadă.
„Până când?”, ne tot întrebam. Până când aveam să înțelegem că dorința noastră de a ține strâns hățurile vieții era, de fapt, ceea ce ne trăgea în jos. Cu cât încercam să înăbușim necunoscutul, cu atât deveneam prizonierii propriilor temeri.

Am învățat, pe parcurs, că cine nu are curajul să se avânte cu ochii închiși spre întunericul viitorului riscă să se piardă pe sine. Am învățat că nu e nevoie să fim șase pentru a fi întregi; și cinci este suficient. Suntem atât cât suntem, și asta e de ajuns.
Am învățat multe. Și totuși, nimic. Pentru că odată cu iulie, am continuat să greșim. Aceleași temeri, aceleași gânduri, aceleași rătăciri între „ce e bine și ce nu”. 

În iunie am ajuns la Roma, ca într-o confesiune nescrisă. Am vrut să-mi dau libertatea de a mă pierde fără să caut drumul înapoi, să-mi las pașii să se încurce pe străzi necunoscute și să nu mai simt teamă. Soarele m-a topit încet, cu răbdarea unui sculptor care știe că, din piatră și trup obosit, se naște o formă nouă. Una pe înțelesul tuturor sau al nimănui.
Am pornit în căutarea unei cafele decente și, după toată osteneala, am ajuns la un Starbucks. Un paradox al rătăcirii: să cauți altceva și să găsești familiarul. Și totuși, gustul amar al acelei cești mi-a spus că uneori libertatea nu înseamnă să descoperi mereu noul, ci să înveți să primești ce ți se oferă.
Prin Trastevere mi-am lăsat picioarele să obosească până la uitare, iar apusurile le-am alergat ca pe niște vise care fug mereu mai departe. Poate că nu era nevoie să le prind; poate frumusețea era tocmai ascunsă în încercarea zadarnică.

Seara a venit peste Roma cu pași moi, ca o catifea întinsă peste acoperișuri. M-am lăsat purtată de străzi până când am ajuns, fără plan, la Royal Art Café. Am intrat singură, cu o emoție stranie, acea emoție de a te așeza la o masă fără companie, dar cu sentimentul că orașul întreg îți oferă companie.
Am cerut un pahar de vin și am privit Colosseumul luminat, ridicat ca o fantomă măreață peste timp. Roma știe să-ți vorbească atunci când ești singur: nu te întreabă nimic, doar îți așază în față umbre, culori și tăceri.
M-am simțit, pentru câteva clipe, suspendată între prezent și trecut. Între paharul de vin care aluneca încet pe gât și pietrele care purtau urmele luptătorilor de altădată. Cina a fost simplă, dar gusturile s-au amestecat cu o liniște nouă, fragilă, ca o promisiune.
În jurul meu oamenii râdeau, ciocneau pahare, schimbau cuvinte. Eu mi-am notat doar priviri, culori, arome.
Roma mă privea, și eu o priveam înapoi. Am ieșit din Royal Art Café târziu, cu pași domoli, ca și cum aș fi purtat în mine o bucățică de eternitate.

Sfârșitul lui iunie ne-a împrăștiat în toate colțurile, fiecare căutându-și liniștea și răspunsurile. Și totuși, oricât de departe eram, firul dintre noi nu se rupea. Eram suficienți. Învățasem asta cu greu, printre rătăciri și amânări, dar acum adevărul se așeza în noi ca o certitudine blândă.
Aerul sărat îmi încurca părul, iar pietrele ardeau sub pași. Din când în când, ridicam telefonul și râdeam cu ceilalți despre „Cotton Candy”, o poveste devenită glumă recurentă, o poveste care ne lega mai tare decât am fi recunoscut. Ne tachinam, inventam replici ale altora, transformam drama în comedie, pentru că așa știam noi să supraviețuim: prin râs.

Pe final de iulie ne-am regăsit cu toții în New York, pentru prima dată după săptămâni de împrăștiere. Orașul ne-a îmbrățișat cu haosul lui familiar, cu luminile care nu se sting niciodată și cu sentimentul acela de infinit care te face să crezi că orice e posibil. Dar chiar și aici, împreună, fiecare a ales să-și urmeze proprii pași.
Ne mai sincronizam din când în când, pentru o plimbare, o cină, o glumă aruncată în grabă. Însă adevărul era că ne era bine și separat, în ritmurile noastre, în solitudinea noastră activă. Și tocmai asta ne-a confirmat din nou că suntem enough.
Unii se pierdeau printre vitrinele aglomerate de pe Fifth Avenue, fascinați de reflexiile orașului în sticla clădirilor. Alții își găseau liniștea în cafenele mici din Brooklyn, notând idei pe colțuri de șervețel. Cineva rătăcea ore în șir prin Central Park, lăsându-se absorbit de verdele lui ca o evadare temporară din jungla de beton. Altcineva privea apusul din ferry-ul către Staten Island, lăsându-și gândurile să se piardă odată cu lumina peste apă.
Și, chiar dacă pașii noștri ne îndepărtau unii de alții, în felul lor, se regăseau mereu. Ca și cum New York-ul era doar un imens teren de joacă în care învățam, fiecare în parte, ce înseamnă necunoscutul.

Din New York am plecat cu toții spre Londra, purtând în bagaje planuri mari și idei mărețe, convinși că vom reuși să încheiem un album în doar câteva zile. Ne-am aruncat în scenarii peste scenarii, în nopți nedormite la RS, unde muzica părea să se nască și să moară de zeci de ori într-o singură noapte. Diminețile ne găseau adunați în fața ușii albastre, fiecare cu cafeaua sau matcha în mână, ca și cum acel ritual ar fi fost singura certitudine într-un ocean de improvizație.
După fiecare idee trăgeam o linie, doar ca să realizăm că nu era încă suficient. Mereu mai lipsea ceva. Mereu urma altceva. Scenariul acesta parcă ne provoca să alergăm fără sfârșit, să ne împotmolim în liste peste liste, în documente pline de deadline-uri și bifări care nu se mai terminau. Ne-am împrietenit cu toate brandurile posibile și imposibile, până când My Theresa nu mai era un partener, ci o obsesie. Știam colecțiile pe de rost, aproape că le visam noaptea, temându-ne că dimineața ne va aduce un alt val de propuneri: skincare, machiaje, costume, fittinguri, nimic care să aibă legătură cu muzica.
Albumul? Stătea pe loc, în aceeași stare de așteptare ca și noi.
Data lansării? Fusese deja stabilită, dar rămânea ca o umbră amenințătoare pe pereții studioului.
Am reușit? Nu.
Am amânat din nou? Da.

Și atunci am plecat iar, de parcă fugeam de noi înșine. Spre Roma. În speranța că orașul vechi, cu pietrele lui roase de timp și cu apusurile care par eterne, avea să ne ofere răspunsurile pe care nu le găseam în noi. Inspirațiile, liniștea, ideile. Tot ce pierdusem între branduri, liste și deadline-uri.

Și ne-a privit din nou, ne-am desprins iar fiecare de ceilalți, ca și cum aveam nevoie să respirăm singuri după haosul de la RS. Fiecare își căuta propriul eu interior, propria liniște, încercând să uite de presiunea care ne însoțea ca o umbră. Și totuși, era imposibil. Până și bulele din vin ne aminteau că nu ne putem ascunde; ridicau la suprafață aceeași întrebare: unde e drumul?
Marea, care ar fi trebuit să fie un refugiu, s-a transformat într-un loc de introspecție. Fiecare înot părea o fugă de zeci de idei, și toate păreau greșite. Râdeam pe margine, dar înăuntru continuam să controlăm, să încercăm să citim viitorul ca pe o carte deja scrisă. Îl exploram până în ultimul paragraf imaginar, doar ca să vedem ce ar trebui să facem.
Evident, n-a funcționat.

În penultima noapte a venit furtuna. Cerul s-a sfâșiat în două, tunetele au cutremurat zidurile, iar fulgerele au luminat totul ca un adevăr brusc, imposibil de evitat. Ploaia s-a năpustit peste oraș ca o eliberare: a spălat așteptările, controlul, presiunea, și pentru câteva clipe am respirat din nou. Ne-am regăsit zâmbitori, pentru a mia oară, plini de speranță.
Dar a doua zi, speranța s-a stins repede, ca o scânteie într-un vânt prea puternic. Din nou degeaba. Am plecat din nou spre Londra, cu aceeași întrebare în spate: ce facem acum?

Am revenit cu un restart obosit. Totul era la fel și totuși altfel: studioul ne primea cu lumina artificială care obosește ochii mai tare decât deja erau, deadline-uri care ne apăsau pe umeri, stresul care ne făcea respirația grea. Haine de la toate brandurile erau împrăștiate peste tot, ca niște semne ale haosului nostru, iar noi ne încăpățânam să continuăm, să facem ca totul să meargă conform planului.

Încet, însă, ne-am desprins de scenarii. Am început să înțelegem că nu putem controla totul și că obsesia pentru perfecțiune ne ținea pe loc. Am tras linie și am dat restart din nou. Fiecare și-a rostit propriul adevăr: nemulțumiri, temeri, frici ascunse sub zeci de liste și planuri. Am încercat desprinderi din rutină, sperând să respirăm, să ne lăsăm zilele să curgă fără să le modelăm.
Și, încetul cu încetul, am ajuns să fim pe jumătate împăcați cu ideea că nu vom putea controla nimic cu adevărat. Că trebuie să ne asumăm realitatea, adevărul, și parcursul propriu. Fiecare trebuia să își rostească nemulțumirile, să le înfrunte și să le lase să plece pentru ca ceea ce e potrivit să-și găsească drumul către noi, fără forțare.

În sfârșit, părea că am înțeles. Că libertatea nu vine din control, ci din acceptarea haosului și din curajul de a ne lăsa purtați de el, în timp ce ne rămâne doar responsabilitatea de a ne păstra adevărul și intenția. Și pentru prima dată după multă vreme, era o liniște care nu mai era goală, ci plină de înțeles.
Apoi drumurile ne-au purtat spre Chișinău, într-un grup mai restrâns, ca o întoarcere într-un loc unde totul capătă sens. Aici liniștea se împletește cu înțelesul fiecărui gest, iar fiecare colț al orașului pare că ne aparține. E acasă.
Putem respira cu calm, fără să simțim povara zilei de mâine. Nu există deadline-uri, nu există presiuni, doar zeci de mii de pași care cutreieră orașul în lung și-n lat, ca un dans fără sfârșit. Fiecare stradă, fiecare cafenea, fiecare piață poartă ecoul amintirilor și al lucrurilor simple care contează cu adevărat.
Și, pentru prima dată de mult timp, am simțit că toate drumurile duc acasă. Nu la Roma, nu la Londra, nu la New York. Acasă. Unde putem fi noi înșine, fără griji, fără planuri care ne apasă. Doar prezența, libertatea de a ne lăsa purtați și bucuria de a ști că, uneori, locul potrivit nu e cel pe care îl alergăm, ci cel în care ni se așază inima.

Suntem pregătiți? Ne-am învățat lecțiile? Am înțeles cu adevărat ce trebuia să înțelegem înainte de a păși în ceea ce urmează? Sau ne așteaptă încă o serie de răsturnări, de rătăciri și regăsiri, pentru ca fiecare pas să fie o nouă descoperire a cine suntem și ce putem deveni?
Și poate tocmai întrebările acestea ne definesc drumul. Pentru că în fiecare necunoscut, în fiecare pas pe care nu-l putem anticipa, se ascunde șansa de a ne întâlni pe noi înșine.
Ne-am petrecut zilele și nopțile alergând după control, după planuri, după idei care să ne dea senzația că știm ce urmează. Am epuizat nopți nedormite, am străbătut orașe, am risipit energie în liste nesfârșite și întrebări fără răspuns, dar cu folos. Am întrebat, am căutat, am tras linii și am dat restarturi, încercând să găsim răspunsurile perfecte.

Și totuși, după toate aceste căutări, după fiecare oboseală, fiecare ezitare și fiecare încercare de a prevedea viitorul, am simțit că adevărul se strecoară printre degete. Că poate, tot ce căutam cu atâta intensitate, nu se ascunde în haosul controlului sau în strategiile noastre, ci e deja acolo, mai aproape de lumină decât am îndrăznit să credem.

Ne-am petrecut zile întregi alergând de colo-colo, prin orașe, studiouri și cafenele, ca și cum perfecțiunea ar fi fost o destinație palpabilă. Fiecare listă, fiecare scenariu, fiecare decizie amânată părea să ne ducă mai aproape de ea, și totuși, cu fiecare pas, idealul se tot îndepărta.
Am învățat că perfecțiunea nu poate fi prinsă, că nu există o linie finală pe care să tragem o linie definitivă. În goana noastră am descoperit că frumusețea se ascunde în imperfecțiune, în momentele scurte în care oboseala ne oprește și ne dă voie să respirăm. Că prezența în clipa de acum valorează mai mult decât orice plan sau strategie.

Am învățat să lăsăm controlul deoparte, să acceptăm că viața nu poate fi planificată în detaliu, că greșelile, ezitările și pauzele nu sunt eșecuri, ci semne că trăim. Că autenticitatea noastră – nu idealul impus de liste sau așteptări – e ceea ce contează cu adevărat. Și mai presus de toate, am înțeles că răspunsurile pe care le căutam cu disperare se află adesea în lumina de zi, nu ascunse în întuneric: în râsul prietenilor, în pașii pe care îi facem fără hartă, în momentele în care ne permitem să fim doar prezenți.

Perfecțiunea? Nu există. Dar ceea ce găsim în căutarea ei, în alergarea aceasta fără sfârșit, este mult mai aproape de adevăr, mult mai aproape de noi.
Poate răspunsurile nu sunt ascunse în întuneric, ci se află acolo, în claritatea pe care ne este greu să o vedem, și în fiecare pas pe care ne temem să-l facem. Poate ceea ce căutăm, în sfârșit, e mai la vedere decât ne-am imaginat vreodată.

Și nu știu ce aș putea spune în loc de concluzie. Mai e mult până acolo. Încă nu îmi este clar totul și de altfel, nici nu aș mai vrea să fie ceva clar. Să vină totul de la sine, îmbrățișând necunoscutul așa cum este el. Totul vine. La fel cum totul pleacă. Cert e că până la final va fi un drum lung de parcurs, cert e că vor mai exista momente de rătăcire. Cert e că albumul acela va veni, cert e că vom tot cutreiera o perioadă prin întuneric până să ajungem ACOLO unde ar trebui să fim. Dar toate la timpul lor. Totul are un sens și sensul este totul.

Și cum ziceam cândva,
O să fie bine că rău a fost destul.

TO BE CONTINUED…


Every choice opens a new scenario, but no path guarantees the ending we imagine.

Lost & found

Publicat pe de
Răspunde

Nu știu cât o să-mi ia să termin rândurile astea. Uneori gândurile vin repede. Dacă le ai. Alteori vin mai greu, dar vin. Și mai sunt momentele alea în care le tot aștepți, le simți, le-ai trăit; sunt acolo în interiorul tău și totuși nu ai glas ca să le poți reda. Uneori insist. Vreau să nu le țin doar pentru mine, însă oricât aș încerca să le rup din mine și să le pun pe hârtie (sau aici), nu iese. Și atunci probabil că respectivele gânduri sunt menite să rămână acolo, în interiorul tău, pentru tine și pentru totdeauna.

Aș putea să fiu egoistă de data asta. În egală măsură aș putea să nu fiu. Ironic e că nu la mine mă refeream într-un articol anterior când vorbeam despre haosul de contradicții, iar acum iată-mă aici, eu, haosul în persoană care nu este în stare să decidă între a da curs gândurilor sau a le păstra acolo, doar pentru mine, în forma cea mai pură.

Și prin haosul de contradicții, mai avem varianta ”ia-o prin grădină”. Ar putea fi o metodă bună. Încep cu un subiect, mă mut la altul, ocolesc pe la un popas cu amintiri mai vechi, mai învârtim puțin cuțitul în răni pe care le credeai închise deja de mulți ani că de ce nu, după care, din aproape în aproape, ajungem în prezent, acolo unde gândurile au decis să devină egoiste și nici de ale naibii nu vor să iasă la plimbare din mintea mea. Ori ar trebui să dau eu dovadă de altruism și să le respect egoismul. Oricine are dreptul la tăcere, inclusiv gândurile.
Deși îmi aparțin, nu mă lasă să fac ce vreau cu ele, iar asta îmi ridică un semn de întrebare asupra sentimentului de apartenență vis-a-vis de orice considerăm că ne aparține. Apartenența este parțială. Ce e al nostru nu va fi niciodată doar al nostru pe deplin, fie că pornim de la origini, că parcurgem firul existenței sau și mai departe în viitor ori către o finalitate, undeva pe acest drum, tot ceea ce considerăm că ne aparține, la un moment dat a fost, este sau va fi și a altcuiva. Poate n-are sens acum, poate că vrei vreun exemplu concret, poate pe alocuri mă înțelegi. Eu nu sunt aici să dau exemple ci doar să-mi las gândurile să vorbească, indiferent că o fac alandala sau coerent. Cu cât le las să vorbească liber, să-și facă de cap, cu atât mă îndrept spre punctul în care îmi doresc să ajung și anume în egoismul propriei minți.

Am nimerit în același loc, căutând ceea ce nici măcar vreunul din noi nu știa că pierduse. Poate o scrisoare, poate pe cineva, poate chiar pe sine. Ne-am băut paharul de vin rose pe terasa de pe strada C.d.C., la apus de soare, atunci când toate gândurile amorțite de peste zi încep să răscolească prin suflet în încercarea de a găsi răspunsuri pe care nu ai cum să le dai. Cel puțin nu acum când ai nimerit în locul în care nu aveai habar că trebuie să ajungi.

“Și totuși ai ajuns!”

Și totuși va trece un timp în care am să procesez cu greu. O să îmi fie dor mai târziu. Mai târziu când o să înțeleg că a fi aici e mai mult decât despre a fi pur și simplu. E despre regăsire, despre acei pași care se urmau unii pe alții neștiind că vor ajunge într-un punct în care se vor intersecta, despre privirile ucigătoare care se transformă din “ce faci aici?” în “ce mă bucur că ești”. Despre pahare de vin pe marginea piscinei de pe acoperișul hotelului, despre ochii din umbră care priveau spre acoperișul de peste drum unde niște tineri dansau în ultimele raze de soare care se răsfrângeau prin nori la asfințit, despre orele târzii care nu țin cont de odihna cotidiană și care te invită să te avânți în necunoscut spre ORIUNDE.

Mai e despre rătăciri, pentru atunci când nu ai un punct fix spre care vrei să te îndrepți și totuși o faci. Ai învățat că amintirile alea care îți rămân întipărite în minte pentru mai mult timp sunt cele care s-au născut din spontaneitate, în momentele în care nu ai stat pe gânduri prea mult și ai acționat fără să te îngrijorezi pentru veșnicul “dar dacă nu mă descurc?”. Te descurci și o faci minunat, ba chiar ar trebui să o faci mai des pentru ca la final, când tragi linie, să ai dorința de a repeta experiențele care te-au făcut să fii conștient de existența ta în fiecare celulă, cu fiecare adiere de vânt care ți-a deranjat puțin părul, cu fiecare fir de nisip care s-a prins de tenișii pe care aproape că i-ai tocit umblând de colo colo, cu fiecare cafea to go de care nu ai habar când s-a terminat pentru că erai prea ocupat să pierzi direcția de mers când la fiecare trecere de pietoni mai găseai un cotlon pe care voiai să-l explorezi, chiar dacă n-aveai idee încotro te duce. Și chiar în asta consta spontaneitatea momentelor pe care și acum le pot reda (aproape de intensitatea lor reală) în minte.

Pentru că încă refuză gânduri mele să fie redate așa cum au fost simțite și trăite. Știu că am repetat deja de prea multe ori fraza asta, dar în continuare rămâne în top și o zic de fiecare dată când va fi nevoie – trebuie să te pierzi pentru a te regăsi. Iar dincolo de asta, veșnicul o să fie bine că rău a fost destul.

Și poate că tocmai în rătăcirile astea găsești cele mai sincere bucăți din tine, alea pe care nu le-ai planificat, dar care te-au surprins prin felul în care ți-au schimbat ritmul pașilor și ți-au lăsat urme pe suflet. Sunt momentele în care ai renunțat să mai cauți direcții prestabilite și ai lăsat viața să îți traseze hărți din senzații, mirosuri și lumini care se reflectă altfel în ochii tăi atunci când nu îți propui să le încadrezi într-un plan.

Ai învățat să te bucuri de întâlnirile întâmplătoare, de conversațiile care au început dintr-un nimic și s-au transformat în ore pe care nu le-ai mai putut măsura, de drumurile care n-au avut un scop precis, dar care te-au dus fix unde trebuia, chiar dacă nu știai asta dinainte. Și nu, nu toate au fost lipsite de poticneli sau de momente în care te-ai întrebat dacă te îndrepți spre ceva sau doar te rotești în cerc. Dar ai înțeles că și cercurile astea au sensul lor, că uneori trebuie să te rătăcești mai mult ca să poți vedea clar când, într-un final, dai de lumină.

Așa că mergi înainte, fără să-ți pui mereu întrebări și fără să cauți confirmări. Lasă pașii să te ducă, lasă timpul să-ți așeze întâmplările și nu te speria dacă, din când în când, ai impresia că te-ai pierdut din nou. Poate că e doar un alt mod prin care viața îți arată că mai ai de descoperit. Atât în jur cât și în tine.

Te pierzi fără grabă, lăsând pașii să decidă pentru tine, fără să-ți pese dacă ai făcut la stânga când poate ar fi trebuit să mergi înainte. Dar cine spune că trebuia? Străzile înguste te trag după ele, cu rufe întinse între balcoane, cu pereți care poartă straturi peste straturi de povești desenate, cu uși vechi care ascund în spatele lor zgomote de farfurii, râsete și acorduri de chitară. Te oprești pentru o clipă să privești un colț unde soarele alunecă leneș peste clădirile care par sculptate într-un alt timp. Dintr-un bar mic se revarsă miros de cafea tare amestecată cu aroma dulcie a patiseriilor care au trezirea devreme în sânge. Intri fără să-ți propui, comanzi fără să te gândești prea mult, bei încet, fără grabă, privind oamenii care vorbesc cu mâinile la fel de mult cum vorbesc și cu gura.

Când ieși, te trezești într-o piață mică, unde umbrele copacilor se mișcă odată cu briza care îți răvășește părul. E liniște, dar în același timp un freamăt continuu – roțile bicicletelor care trec pe lângă tine, un sunet de saxofon care vine de undeva, de nicăieri. Te lași dus mai departe, străbătând bulevarde largi, unde clădirile își etalează feroneria elaborată și balcoanele cu flori ce par să atârne în aer, suspendate între cer și pietonii grăbiți. Și apoi, ca un contrast, ajungi într-un loc unde orașul pulsează cu toată energia lui. O mare de oameni, culori, mirosuri și voci care se suprapun. Tarabe pline cu fructe, cu mirodenii care te fac să te oprești și să închizi ochii o secundă, inspirând adânc. Și chiar dacă nu știi încotro te duci, nici nu trebuie. Pentru că nu e despre destinație, ci despre fiecare stradă pe care o descoperi, despre fiecare colț care te surprinde, despre fiecare pas care te face să simți că, de fapt, exact așa trebuia să fie – fără hartă, fără plan, doar tu și orașul, într-un dans nesfârșit al rătăcirii.

Te oprești, în sfârșit, pe terasa asta mică, de unde orașul pare să-ți întindă în față un tablou pe care nu l-ai putea surprinde niciodată la fel printr-o fotografie. E liniște, dar nu în sensul acela absolut – jos, pe străzile pietruite, încă se aud pași grăbiți, râsete estompate, clinchet de pahare ridicate în toasturi uitate repede, dar sincere. Aerul poartă cu el miros de mare amestecat cu fumul vag al cinei târzii din restaurantele ascunse pe alei, acolo unde mesele sunt atât de apropiate încât conversațiile se confundă, iar străinii ajung să împartă nu doar spațiul, ci și povești întâmplătoare. De aici, orașul pulsează altfel. Turnurile catedralei de lângă hotel îți par mai aproape, aproape că le-ai putea atinge dacă te-ai întinde suficient. Piatra veche își păstrează răceala, chiar și sub lumina galbenă a felinarelor care desenează umbre alungite pe ziduri. Te sprijini de balustradă, cu un pahar de vin uitat lângă tine, privindu-i pe cei care încă se mai plimbă jos, rătăciți poate la fel ca tine, fără vreo destinație precisă, doar absorbind noaptea.

Nu știi cât ai stat acolo, dar nici nu contează. Pentru că momentele astea sunt cele care se măsoară altfel – nu în minute, ci în felul în care le simți în fiecare colț al ființei tale. În aerul răcoros care îți mângâie pielea, în senzația că ai ajuns undeva, chiar dacă nu ai avut niciodată o hartă, în certitudinea că unele locuri îți rămân întipărite în suflet nu pentru că le-ai căutat, ci pentru că te-au găsit ele pe tine.

Home is where your heart is

Scrisori, partea I. De la inceputuri

Publicat pe de
Răspunde

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Un an de tine.

Publicat pe de
Răspunde

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să mă îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni la momentul acela, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisoril, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

La un moment dat mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele, îmbrățișările, modul în care mă făcea să rămân de fiecare dată când voiam să plec.

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an printre mulți alții cu tine, dar unul diferit. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!