Amețeli

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Cuvinte înainte și înapoi

Stau cu privirea spre tavan și mă gândesc dacă oare cuvintele se pierd pe drum. Și dacă se pierd, încotro o iau? Cum își vor găsi drumul înapoi? Oare vor să mai fie găsite? S-a schimbat lumea asta, a luat o formă ciudată și nu-mi place. Vreau altă formă, una în care să pot fugi spre tine știind că la primul unghi, ne vom intersecta sufletele. Aș vrea o formă mai docilă, care să nu-mi mai scape din lesă și să mă târască unde vrea ea. O formă mica, pe care pot s-o bag în geantă ca pe un breloc. Și mai vreau un cer atent care să nu uite.
Și mă gândesc că viața ar fi mai frumoasă dacă ar fi ca o clătită pe care o poți umple cu ce vrei tu.
Vrei Nutella? Pui Nutella.
Vrei nucă de cocos? Pui nucă de cocos. Dar viața pare a fi mai mult o mâncare semipreparată, cineva a ales gusturile în locul tău. Și tu ce poți face? Nimic, ”ori te pleci, ori te rupi”, cum spunea un necunoscut. Eu nu vreau să mă supun pentru că am chef de-o revoluție. O să-mi suflec mânecile și o să încep să plămădesc lumea exact așa cum mi-o doresc, sub forma pe care o vreau, cu un singur unghi din care dorințele și visurile pe care le am nu au încotro s-o apuce greșit. Doar spre mine. O formă care va prinde înlăuntrul ei toate cuvintele care au zburat înainte și-napoi pe marginea orei. O să meargă totul ca prin magie, iar eu nu îmi voi mai petrece nopțile privind acest tavan. De câte ori nu mi-a ținut companie și câte vise am agățat de el… Stau acolo, atârnate, așteaptă să le culeaga cineva. Și eu le-aș culege dacă aș avea habar în cât timp se coc. Strugurii se culeg în septembrie, măslinele în noiembrie. Dar visele mele când? Poate am semănat greșit, poate nu am avut suficient soare, dar e atâta timp de când aștept și nu crește nimic. Copacul viselor mele nu vrea să dea roade.

Știi, în momentul în care am scris-o, nu m-am gândit deloc la tine. M-am gândit la mine și la tavanul îngreunat. Am scris-o pentru că voiam să adun toate cuvintele pe care le-am pierdut din cauză că nu le-am spus la timp. Ai idee câte sorți s-au frânt pe drum din cauză că nu au vorbit la timpul potrivit? Ai idee câte am pierdut fiecare tăcând pe marginea acelui sfert de oră, înecați în liniștea pe care doar noi o auzeam? Am scris neștiind ce vreau să zic și am terminat-o neștiind ce am zis. Se spune că așa se scriu scrisorile. Și se mai spune că ele niciodată nu ajung la destinatar, ci ard printre rânduri. Ceea ce e ok. Dă-i foc.
Asigură-te că nu ai să te îneci și tu în povestea mea, că fantasmele apuse ale trecutului tău nu te vor prinde niciodată din urmă. Asigură-te că fugi mai repede ca ele, asigură-te că te simți mai viu decât ești. Asigură-te că viața ta nu e doar un cântec pe care îl asculți o singură dată pentru ca mai apoi să-l dai uitării. Și mai asigură-te de faptul că nu reprezinți un one-hit wonder. Fă-ți un playlist de amintiri care nu dor și ascultă cum îți cântă în șoaptă trecutul ăla fain despre care mintea ta nu-ți trezește remușcări. Trecutul ăla cu care ești împăcat. Trecutul ăla vindecat de  cele 5 răni ale sufletului.

După asta, dă-ți răgazul să mai visezi din când în când. Să mai trăiești pentru tine ca apoi când ajungi la linia de finish al unui capitol, să îți răspunzi printr-un zâmbet larg la întrebarea „a fost cu folos?”. Poate că aia-i fericirea. Atunci când stăpânești și munca și dragostea. Atunci când te împaci cu hotărârile tale, cu efortul tău, cu timpul tău. Nu o căuta de te îndoiești de existența ei pentru că nu poți valorifica ceva îndoindu-te. Dar astea sunt păreri și părerile unui suflet oarecare nu-s de urmat orbește. Eu doar vorbesc ca să nu tac pentru că-mi place să îți povestesc despre ce e în lună și în stele, chiar dacă nu cunosc cu exactitate, dar am fost de câteva ori printre planete și comete cu gândul, pierdută la pas prin ochii tăi, trecând dincolo de cerul senin al dimineții, pășind timid pe urmele dorului nemărginit rătăcit spre Calea Lactee, iar mai departe de acolo, rătăcit prin infinit.

Și revenind la începuturi, pune punct. Pune punct pentru că eu n-am putut să-l pun și-am lăsat cuvintele să se scurgă printre rânduri, inundându-mi hârtiile – din plicul rătăcit – cu emoții pe care le-am aruncat acolo ca tu să-mi asculți glasul copilăriei, glasul ființei rătăcite între cele patru zări, răspântia lor; ce se aude dincolo de fereastra ta atunci când nu se aude nimic, atunci când toamna îți miroase a ploaie de vară, când cafeaua cu lapte s-a răcit, când ai uitat drumul către casă căutând Venusul pentru a primi răspunsuri la ceea ce credeai că știi deja.

Sper că nu s-a așternut prea mult praf peste gândurile mele. Sper că le-ai găsit, le-ai citit și le-ai pus bine departe de ochii curioșilor. Sper că știi de ele la fel cum și eu știu de tine. Și sper că te ții bine atunci când cineva se va gândi la tine ca la o stea desprinsă din propriul tău întreg și dusă în întunericul fără sfârșit. Și aș mai spera la un răspuns posibil de felul său prin natura întrebării, formulată printre rânduri, discret de incoerent, dar dacă răspunsul meu este posibil, atunci orice alt răspuns ar fi lipsit de sens. Iar dacă nu-l găsesc, promit că voi schimba întrebarea.

Cuvintele mele s-au pierdut pe drum. S-au desprins din frazele cu sens și s-au preschimbat în forme lipsite de înțeles. S-au pierdut atât de departe în larg, încât au fost înghițite și înecate în valuri de emoție. De le găsești, păstrează-le. Au fost scrise chinuit, cu litere buchisite pe genunchi, în cele mai întunecate cotloane ale minții mele. Au fost tremurânde la auzul unui singur nume, dilatate în timp și spațiu ca pupilele îmbătate cu iubire, față în față cu iubirea și cu necunoscutul. Cuvintele mele nu știu teoria dreptății, nu sunt lipsite de greșeli, nici n-au fost dresate să se aleagă din gândire încât să sune coerent. Cuvintele mele se plimbă înainte și-napoi, pe marginea de sud a orei, pe marginea de nord a lumii împărțite fix la doi. Cuvintele mele nu se aud niciodată în liniștea nopții surde, nu-ți povestesc povești de adormit copii, dar nici istorii de trezit adulții. Ele nu vor să rănească, nici să te facă să-ți dorești să le mai auzi vreodată. Extazul în fața binelui, al răului, al frumosului, mă fac să tac pentru că a nu-ți reda imperfect perfecțiunea văzută prin ochii mei – sufletul nu știe să vorbească, el doar simte, uneori indecent, alteori constrâns de regrete, de suferință. Și-ar vrea mai mult de atât, dar n-a dat bacul în amor, ba chiar a rămas repetent, arzând tot mai mult cu fiecare zi consumată, transformată într-o lecție despre moralitate. Și oare e drept că unii primesc zilnic lecții noi de la soartă, pe când alții primesc coronița de-a gata?
Cuvintele mele sunt așa, încotro și niciunde, oricând și niciodată, iar de tu vei înțelege ceva, înseamnă că într-o proporție infimă, cuvintele mele au ajuns în brațele tale.

*the intimacy of being understood*