Povestea jucariilor

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

O autostrada spre casa

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.