Am impresia că se oprește timpul în loc pentru cei care nu trăiesc, care se sprijină de cer în speranța că se destramă și că prin crăpătura aia minusculă, vor putea fura câtă viață pot. Și stau și mă întreb când s-a crăpat vreodată cerul pentru acele suflete îmbătate cu haos.

Sunt secvențe care nasc întrebări. Am mai fost pe aici pentru că mă simt acasă și totuși deja sunt alții în locul nostru care ne pun punct și o iau de la capăt prin noi. Trăiesc ce ai noștri n-au fost în stare. Arată la fel ca ei, ca noi doar că mai plini de viață, pesemne s-au sprijinit de cer cu toată puterea lor și au reușit să-l crape, fie au fost născuți să trăiască în ciuda altora. Și sunt mulți, ne asemănăm fizic într-atâtea privințe, zâmbetele-s la fel doar că nu sunt false, privirile nu sunt goale, iar întreaga lor ființă dansează pe piesa aia pe care noi n-am fost capabili nici măcar să îndrăznim să punem piciorul pe ringul de dans.

Ei sunt ce nu suntem noi, ne privesc pierduți neștiind cine suntem, neștiind că acțiunile lor din momentul X, ne sunt cunoscute. Am mai auzit și la alții povestea lor doar că acum o vedem prin ei, întocmai unui film care ne este povestit mai întâi ca mai apoi să-i dăm play. Și zâmbești. Încerci. N-ai cum să te bucuri, dar nici nu poți să te prefaci că nu ești mândru pentru că tu știi deja încotro îi poartă destinul. Dacă aș fi putut să-i spun tipei din tren că fix așa mama l-a cunoscut pe tata, în aceleași haine, cu aceiași cercei, în același tren… Dacă aș fi putut să-i spun fetiței cu codițe care zburda pe bulevardul din Sibiu, cea care purta aceiași rochiță vișinie ca mine – cea de acum 20 de ani, că viața n-o să-i fie atât de roz precum pare, că la un moment dat se va desprinde de trecut ca să se regăsească. Și va trebui s-o facă singură, de capul ei, fără ajutor. Va trebui să puna punct de atâtea ori încât o să rămână fără cerneală, se va învinovăți pentru niște greșeli care nu-i aparțin, va iubi fără să-și dea seama și o va face cu o pasiune atât de arzătoare care o va transforma în scrum. Va fi bine, cu inima puțin arsă pe la colțuri, dar cu sufletul intact. Își va da seama prea târziu, va încerca să repare ce s-a stricat doar că din aproape toate punctele de vedere, nimic n-o să mai aibă rezolvare. Numai din alt unghi; alt unghi în care a îngrămădit toată speranța pe care a învățat să n-o piardă pentru că știa ea -moare ultima chiar și atunci când pare că se stinge lent încă de la început.

Trebuie să mai învățăm de la noi, de la alți noi mai noi că de la cei vechi, le-am auzit și trăit deja pe toate și nu ne mai lăsăm surprinși nici de valuri nici de scrum. Trebuie să ne sincronizăm la haos, să îl simțim cum ne tremură în palme atunci când visurile ne scapă printre degete. Și strângem pumnii ca să ne doară. Dar să ne și păstrăm ultimele bucăți din noi care încă se mai zbat în scântei.

Nu mai doare, am învățat să mă temperez. Îmi calmez răbufnirile de când m-am regăsit. Le țin la foc mic ca să reziste. Și energia ia-o de unde nu-i că atunci când e destulă, n-o mai stochez. Am rămas fără memorie așa că trebuie să o consum pe toată din start.

Și iar… e ok așa, m-am obișnuit. La modul, fie ce o fi, pentru cei care știu că m-am născut fără parașută, la 11 grade sigur găsesc una care să mă aducă cu picioarele APROAPE de pământ. Zic “aproape” pentru că n-o să cad (sper eu) de la o înălțime prea mare încât să-mi împrăștii existența în toate cele patru zări. Am mai făcut-o, iar acolo la răspântia lor, nimic nu durează, iar eu vreau să durez; cel puțin atât timp cât există foi și cerneală. Și restul – doar că de restul nu sunt sigură căci uneori parc-aș avea două mâini stângi și bete pe deasupra.

Aș crede că timpul e inuman prin simpla lui efemeritate, diferența e că unii au învățat să-l stăpânească. Se țin bine de el, mai cu o secundă, un minut, o oră. Se țin cu aceeași îndârjire cu care se sprijină de cerul meu fragil care nu mai crapă. Și poate că ar crăpa dacă m-aș apăsa mai tare doar că cine se descurcă apoi cu atâta timp?

Nicicum nu m-aș mulțumi; asta pentru că m-am învățat cu nimic din prea multe si cu prea multe din nimic. “E un haos de contradicții” – este. Poate cel mai reușit haos pentru cei care și-l doresc, cei care au colac de salvare, însă pentru cei care nu… e mai greu. “Dar când de fapt a fost ușor?” Și are dreptate căci n-a fost vreodată facil pentru cei care au avut curajul să riște. Dar atunci când o faci, presupun eu în nerozia mea, că ar fi necesar să fi împăcat cu sufletul. Sau cel puțin cu o parte din el. Iar atunci vei fi ok cu totul și întru totul.

“Nimeni nu a îndrăznit să se joace de-a dragostea cu a lor inimă făcută zob și nimeni nu va avea tupeul să iubească o inimă zdrobită și incapabilă de a mai ferici pe cineva. Toți căutăm perfecțiunea în imperfecțiunile noastre și toți ne vedem viteji când de fapt ne dăm răniți doar ca să scăpăm cu viață din lupta pe care o purtăm în noi. Și atunci întreb dacă oare nu ne mințim pe noi înșine dându-ne drept distruși în fața propriilor autodistrugeri? Avem liberul arbitru atât de liber încât să-și permită a nu lupta? Ca și când n-ar lupta pentru sine, dar pentru alții? Și e pe atât de liber încât să se complacă într-un proces cu un singur final concludent din care nu reiese decât că ne temem de propria noastră persoană? Eu cred că nu, Cristina. Cel care fură din crăpătura cerului pe care îl are deasupra capului nu va fura cât de multă viață va putea; se va sinucide lent, dar sigur. Se va stinge sub falsul auspiciu al eului interior crezând că de fapt și de drept, cele mai mari și nobile războaie se dau pentru tine însuți. Și totuși, pentru tine n-a luptat nimeni azi. Nici măcar tu.”

Și așa dă-i. Dă-i înainte că înapoi ai mai fost și nu ți-a plăcut. Ai incercat din răsputeri să te mulțumești rezemându-te de cer în speranța că-l vei crăpa deși te cunoști și știi că nu ai atâtea putere în interiorul tău. Dă-i înainte că n-ai alte opțiuni la îndemână și mai bine să-ți pară bine că ai luptat și n-ai învins decât să te plângi că ai stat pe margine și doar te-ai întrebat ce-ar fi fost dacă ți-ai fi folosit cele 20 de secunde de curaj nebunesc. Dă-i înainte și nu te mai lamenta că nimeni n-a luptat vreodată pentru altul deși cu toții părem deseori c-o facem.

Iar pentru că am uitat să-mi închei filosofia care nu se bazează pe nimic altceva decât pe o nedefinită polologhie cu sinele sau cu alți buimăciți, te-aș ruga să nu te ierți pentru “curajul” de a renunța înainte de prima încercare. Doar așa; poate la tine s-o desface parașuta sau o pluti colacul de salvare. Doar așa ca și când ai reușit să crăpi cerul și ai ciupit pe nedrept măcar un pumn de viață pe care nimeni altcineva nu va îndrăzni să-l trăiască în locul tău.

Pentru ultima dată, eu am încetat să las scenariile mele să fie jucate de alții fără drepturi de autor. Măcar o dată aș prefera să îl am în față pe alt eu fără să-i citesc viitorul plin de reușite în trecutul meu defectuos. Măcar o dată.

După acest moment, totul a fost mai ușor. Și nu doar în viață. În tot.