Ultima carte citita

Publicat pe de
Răspunde

Este vorba despre romanul Tammarei Webber, „E uşor să te iubesc”. Pe scurt, el o urmăreşte pe ea de ceva timp, până când, dintr-o  întâmplare neaşteptată, el devine salvatorul ei. Deşi atracţia dintre ei este incontestabilă, trecutul lui pe care s-a străduit să-l depăşească şi viitorul în care ea îşi pune mari speranţe, ameninţă să-i despartă.

Încercând să lupte împotriva sentimentului de vinovăţie şi să înfrunte adevărul, Lucas şi Jacqueline devin personajele principale ale unui poveşti de dragoste la început de iarnă şi sfârşit de colegiu.

coperta-E-ușor-să-te-iubesc

O poveste.

Publicat pe de
Răspunde

Haide să-ţi spun o poveste, întocmai aşa cum nu s-a întâmplat.

Era o zi de vineri, când credeai că ai să pleci departe de lumea dezlănţuită, de unul singur, doar cu chitara ta şi cu toate gândurile bune şi rele adunate într-un colţ greu accesibil al minţii tale. Nu aveai o destinaţie precisă pentru că mereu ai lăsat destinul să te ghideze. Unde erai călăuzit de proprii tăi paşi, acolo te îndreptai fără să-ţi pui întrebări. Primeai cu un zâmbet discret orice probă la care erai supus de drumul ales şi mereu îţi ziceai în gând: „O să treacă şi asta…”

Era normal să treacă. Toate treceau pe lângă şi prin tine. Drumul se modifica de fiecare dată în funcţie de starea ta de spirit. Cotea ba la stânga, ba la dreapta, iar când te aşteptai mai puţin, o ţineai tot înainte, spre Soare. La căderea serii, te aşezai pe bordură şi-ţi cântai ziua. Iar orele treceau rând pe rând, cu fiecare clipocit de notă ce se desprindea din corzile chitării tale.
Cu fiecare notă, cu fiecare gând…

La fel treceau şi zilele. Uneori aveai impresia că trecerea asta e atât de grea şi apăsătoare, alteori abia o simţeai căci aveai cel mai bun camarad de drum. Camarad pe care de altfel nu l-ai cunoscut niciodată pentru că era o umbră imperfectă de-a mea. Dacă te întrebi cum aşa, atunci am să-ţi spun că te-am însoţit încă de pe vremea când nu existam. Am fost undeva acolo, în apropierea şi depărtarea ta. Gândul meu l-a însoţit din prima clipă pe al tău, paşii mei au desenat urme în nisip încercând să-ţi redea mersul cât mai fidel. Fie că vrei, fie că nu, am trăit cam aceeaşi poveste cu tine, în ritmul tău, iar asta pentru că poveştile noastre se oglindesc una-ntr-alta.
Fără să ne dăm seama…
Sau dându-ne…

Am fost a doua jumătate a cărţii tale pe care o puteai citi doar întoarsă. Dar niciodată n-ai întors-o. Şi acum dac-o faci, va fi greu să-mi găseşti partea pentru că probabil ai trecut deja de ea. Iar dacă dai în urmă, te pierzi în propriile tale amintiri. Mai bine lasă paginile aşa. O să scriem restul cărţii împreună. O să scriu despre povestea ta, a mea, despre povestea asta şi finalul ei.
Apoi facem rezumatul…
…peste mii şi mii de pagini care acum sunt doar albe.

Drumul egal al fiecarei zile

Publicat pe de
Răspunde

Eşarfa flutură în vântul calm dintr-o zi de vară. Maşina e parcată pe drumul înalt. Stai cu coatele rezemate pe bara de susţinere care te împiedică s-o iei la vale spre mare. Te întrebi când oare ai ajuns aici. Privirea ta nu admiră peisajul ci te oglindeşte în el. Gândul tău deja e un călător pe mare care a pornit spre cunoaştere cu prima ambarcaţiune ancorată la mal.

baltic sea

Ia-mă de mână. În astfel de momente, ai nevoie de o companie care să-ţi ţină de urât. Nu o zic pentru că mi-aş dori să te însoţesc. Cred doar că drumul poate fi periculos. Nu mă îndoiesc de abilitatea ta de a trece singur peste obstacole, dar nişte paşi ce îi urmează fidel pe ai tăi nu ar strica. Şi plus, ţie nu îţi place să fii singur. Nici mie de altfel… Doar nu o să mă laşi aici singură? Am nevoie de cineva care să-mi povestească, să mă privească. Şi cred că am nevoie de tine. Nu ţi-am spus până acum şi nici nu o voi face. Nu e cazul. Tu doar trebuie să simţi această apartenenţă a sufletului ca adierea asta plăpândă ce-mi răvăşeşte părul.

Aşa! Acum că te-ai decis, să pornim la drum. Dar nu cu maşina. Ne distrage atenţia de la ceea ce ar trebui să observăm în jurul nostru. Mersul cu automobilul poate fi ca un mers virtual. Ai impresia că parcurgi sute de kilometri când de fapt picioarele tale nu fac altceva decât să stea pe loc. Şi nu mai da ochii peste cap. Puţină mişcare nu strică niciodată, iar dacă îmi vei spune că nu ai avut un stil de viaţă sănătos, asta nu înseamnă că va trebui să continui tot aşa. Ia-o de la zero. Fă mişcare.

Acum că te-am făcut să mergi pe jos şi îţi repeţi în gând că nu-ţi trebuie mişcare pentru a te menţine în formă, haide să fim conştienţi de acţiunile noastre. Priveşte în jur. Ai mai observat vreodată cum luceşte marea în soarele dimineţii? Simţi adierea vântului? Şi uite ce verzi sunt copacii de peste drum, cei care se înşiră paralel cu drumul nostru ca şi când ne-ar ghida într-acolo.

Aşa e. Nu ştim ce ne aşteaptă la capăt de drum, dar orice ar fi, mă mulţumesc că m-ai lăsat să te însoţesc. Mai încolo ne va fi mai uşor; asta pentru că vom continua împreună să descoperim şi alte cărări. Şi te asigur că sunt multe. Fiecare zi ne poartă pe una diferită. Chiar dacă la sfârşit ai impresia că totul a fost la fel ca ieri, te înseli. În fond, totul e diferit. Există doar asemănări şi oricât ar fi de izbitoare, tind să fie doar nişte detalii care privite de la distanţă sunt semnificative. Fiecare zi îţi aduce noutate. Nu trebuie să observi asta neapărat. În timp, chiar şi aceste vorbe vor căpăta sens.

În liniştea serii, îţi mulţumesc din nou pentru o zi atât de superbă ca asta. E vremea să mă întorc acasă.

Şi deschid ochii…

Ia-o la pas. Drumul e drept.

Publicat pe de
Răspunde

Mulţimea asta de oameni pe care tu o vezi pe stradă în timp ce mergi, e doar în imaginaţia ta. De fapt, nu suntem decât noi doi pe drum. Vântul bate, soarele străluceşte, frunzele foşnesc sub paşi… E doar o zi de noiembrie în care ne plimbăm amândoi, dar în direcţii diferite, pe străzi diferite, în oraşe diferite. Şi ne vom plimba aşa până când privirea ta o va întâlni pe a mea. Poate întâmplător, poate voit. Poate mâine, poate peste o săptămână, o lună… nici eu nu ştiu când exact, dar în orice caz, în viitor.

Te gândeşti că în orice clipă ar putea începe ploaia şi vei alerga grăbit spre casă. Ceea ce înseamnă că te vei apropia considerabil de mine. Asta dacă nu cumva casa ta este în susul străzii, iar tu de fapt te depărtezi. Dar nu-i nimic pentru că în timp ce la tine plouă, la mine e soare şi am de gând să mă plimb cu rolele. Tot înainte, tot pe acest drum, tot către tine. Aşa că fiecare pas pe care îl faci te apropie de mine şi fără să vrei. Când am să obosesc, o să vreau să mă întorc acasă. Dar nu mă depărtez pentru că ghici ce?! Exact! La tine ploaia se opreşte. Ieşi din casă, o iei în josul străzii, în timp ce paşii tăi îi numără pe ai mei, fără să ştii că ei mă caută.

Şi uite aşa, amândoi pe drumuri diferite, în direcţii diferite, vom merge până când ne întâlnim. Şi ne vom  întâlni aici. Pe drumul acesta care se interpune între noi. Ştii unde, da? Ai trecut de nenumărate ori pe la umbra pomilor, pe drumul bătătorit de visătorii care plecau la drumeţii pentru a-şi cânta chitara în linişte, aşa că nu mai are rost să-ţi aduc la cunoştinţă coordonatele. O iei tot înainte, la pas vioi, cu braţele larg deschise. Pe acelaşi drum, şi eu voi înainta spre tine cu voioşie. Şi ne vom bucura de întâlnirea noastră în acel loc unde ne vom reîntoarce de fiecare dată cu drag.

P.S.: Acum nu te uita în urmă. Te aşteaptă un drum lung, poate anevoios uneori; cu suişuri şi coborâşuri. Dar ştiu că vei avea puterea să înaintezi pentru că te voi ghida. La ceas de noapte, priveşte cerul. Sunt acolo, printre stele. Poate că nu-mi vei da de urmă din prima, dar voi lumina cu aceeaşi intensitate cu care te aştept în viaţa mea. Iar tu vei şti că sunt eu chiar dacă vei continua să mergi grăbit în departarea mea.

„Refugiul”

Publicat pe de
Răspunde

Tocmai am terminat de citit „Refugiul”, ultima carte a lui Nicholas Sparks a cărei ecranizare ruleaza în cinematografe încă din februarie.

Subiectul romanului aduce în prim plan povestea de dragoste dintre Katie şi Alex umbrită de trecutul pe care îl ascunde Katie şi care se pare că încă o urmăreşte.

Căsătorită cu un detectiv, Erin este nevoită să suporte bătăile frecvente primite de la soţul său, Kevin. Dorind să scape de sub teroara lui, Erin fură identitatea fetei abia decedate a vecinilor săi-Katie Feldman şi fuge de acasă în timp ce soţul ei este plecat la un proces in Malborough. Nelăsând urme la plecarea sa, ajunge să locuiască în Southport unde se întâlneşte cu Alex: după o carieră în poliţie, Alex conduce un magazin universal, este văduv, tatăl a doi copii pe care îi iubeşte enorm.

Katie este nevoită să muncească în ture lungi pentru a strânge cât mai multe economii în cazul în care Kevin o va găsi , iar ea va fi nevoită să fugă iarăşi. Nu are prieteni, trăielte singură, la marginea oraşului, iar din când în când trece pe la magazinul lui Alex pentru a-şi cumpăra cele necesare. Vizitele devin însă din ce în ce mai frecvente, iar între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

Kevin însă, după lungi investigaţii, reuşeşte să îi dea de urmă şi pleacă în căutarea ei, la drum cu cei doi „prieteni” ai lui: sticlele de vodka şi pistolul din dotare.

Ajuns în Southport şi aflând despre relaţia soţiei sale cu Alex, devine furios, sigur că vrea să îi distrugă şi dă foc casei lui Alex.

Rănit, ameţit de la alcool şi stând faţă în faţă cu Katie, Kevin îşi pierde minţile, delirând şi cade secerat la pământ.

Alex, Katie şi cei doi copii, încep o viaţă împreună, ştiind de acum că nu mai există niciun pericol care să le afecteze fericirea.

Bineînţeles, acesta este rezumatul cât mai comprimat posibil al romanului. Vă las pe voi să descoperiţi singuri restul poveştii care, cu siguranţă vă va captiva încă din primele pagini. Am omis multe personaje cheie din roman, multe acţiuni, dar vă asigur că acestea sunt cele care merită să fie descoperite de voi!

Imagine

Sony, o parte din tot

Publicat pe de
Răspunde

Sony a ajuns în casa mea când era un pui. Era un început de iarnă când mama a găsit-o în spatele blocurilor. Iarna anului 2010. Şi am îndrăgit-o pe loc. Au urmat apoi trei zile în care am tot adus-o în casă pentru a o hrăni, după care îi dadeam drumul înapoi în mediul ei natural. Nu era singura pisicuţă din spatele blocurilor. Chiar pot spune că acolo, printre copaci, animalele fără stăpân şi-au înfiinţat propriul lor club. Totul s-a schimbat în momentul în care am decis că trebuie să o păstrăm pe Sony.

Toată familia o îndrăgise, plus că ajunsese la fix în viaţa noastră: exact cu o lună înainte de sosirea ei, cel mai iubit pisoi al familiei murise. Într-un fel sau altul, Sony ocupase acel loc rămas liber. Ne-am ataşat de ea deşi era foarte gălăgioasă. Şi da, recunosc că la început nu i-am dat prea mare importanţă, dar încetul cu încetul, am ajuns să ţin enorm la ea.

Devenise parte din rutina mea zilnică. Ca şi atunci, primul gând de dimineaţă se îndreapt către ea. Mă trezesc şi mă duc direct la ea. Şi mă întâmpină la fel în fiecare zi: se aruncă la picioarele mele şi se caţăr pe scaun apoi îmi sare între braţe, atingându-şi boticul umed de obrazul meu. Mereu, acelaşi mod de a mă întâmpina.

Şi poate pare ciudat, dar Sony ştie când sunt supărată, ştie când întârzii, ba chiar a învățat soneria de la telefonul meu. De fiecare dată când telefonul sună, ea îţi întoarce privirea către camera mea şi începe să miaune, anunţând că trebuie să vin la telefon. Uneori, când are chef de joacă, mă cheamă să mă joc cu ea. Mereu acelaşi joc : sare pe spatele meu, ne jucăm pase cu o mingiuţă. Şi e ciudat într-un fel pentru că niciodată nu m-am simţit aşa de ataşată de o pisică (… şi am avut multe).

Acum să vă spun 10 obiceiuri din viaţa pisicii Sony:

  1. bea ceai;
  2. îi place să te joci cu ea pase;
  3. doarme cam 12 din 24.
  4. când nu doarme, are chef de joacă;
  5. îi place cornul cu ciocolată Chipicao
  6. îi place să rupă posterele de pe uşa camerei mele
  7. mereu miaună când stă la geam şi vede câte un trecător
  8. nu suportă străinii în casă. Cum simte ceva ciudat, începe să miaune.
  9. se teme de macaroane
  10. când o intrebi ceva ( orice ), răspunde ( evident, prin mieunat 😀 )

Lady de Winter,Susan Hill

Publicat pe de
3

A dorit sa continue celebrul roman de dragoste Rebecca (Daphne du Maurier) si a reusit. A dat o continuare povestii de la Manderley care din punctul sau de vedere a ramas cu o actiune neterminata, ceea ce i-a oferit scriitoarei oportunitatea de a da o finalitate operei lui Daphne. Daca in romanul „Rebecca” ni s-a prezentat viata lui Maxim de Winter si a sotiei sale (cu care s-a casatorit dupa moartea Rebeccai) desfasurate in luxosul conac Manderley, loc umbrit de prezenta morbida a unei moarte si a amintirilor ce par sa revina continuu, in „Lady de Winter” ne este prezentata viata celor doi de la Cobbet’s Brake. Dupa ce Manderley a ars in flacari, a urmat razboiul. La zece ani dupa razboi incepe si subiectul cartii lui Susan Hill. Aceasta noua fateta a povestii ne aduce in prim plan moartea Beatricei, coroana de crini alba gasita la mormantul acesteia care purta o carte de vizita cu initiala „R”, vizita lui Maxim si a sotiei sale la Frank Crawlley in Scotia, stabilirea lor pe domeniul Cobbet’s Brake, o vizita la Londra a sotiei lui Maxim (aici se intalneste cu Jack Favell), iar mai apoi aparitia doamnei Danvers din nou in viata celor doi soti de Winter.
Aparitia lui Jack si a doamnei Danvers la garden-party-ul dat de familia de Winter insca mari controverse intre cei doi. Rememoreaza pas cu pas scenariul crimei provocand certuri intre Maxim si sotia lui. Intr-un acces de furie, Maxim pleaca in viteza cu masina, izbindu-se de un copac.
Urmeaza ritul de incinerare a lui Maxim, romanul terminandu-se cu cenusa acestuia care este purtata pe drumul care duce catre Manderley.
Iata continuarea romanului „Rebecca”, iata destinul tragic precedat de neinplinire pe plan familial si sentimental, o familie si vieti distruse din cauza unei crime comise de Maximiliam De Winter cand a a aflat ca prima lui sotie, Rebecca, il insela.

„Dragoste la prima vedere”

Publicat pe de
3

Am citit aceasta carte de ceva timp. Am primit-o cadou de ziua mea de la colegele mele. Inca de la primele pagini m-am simtit atrasa de felul in care Nicholas Sparks reuseste sa creeze atmosfera, sa introduca cititorul in lumea fictionala si sa utilizeze descrierea cu o mare atentie si perfectiune.

Cartea nu trataeaza dragostea la prima vedere dintre un barbat si o femeie,ci dragostea de tata. Lexxie si Jeremy formeaza un cuplu la inceput aproape perfect. Desi nu se cunosc decat de o saptamana, cei doi urmeaza sa devina parinti. Totul se intampla foarte rapid.

Datorita faptului ca relatia lor a evoluat doar in decurs de o saptamana, cei doi nu au avut timp de a vorbi unul cu celalalt, de a comunica suficient atat cat sa se cunoasca unul pe celalalt. O vreme dupa ce cei doi se muta impreuna, Jeremy incepe sa primeasca anonime cu privire la trecutul lui Lexxie. El devine gelos, se infurie pe zi ce trece, la fiecare anonima pe care o citeste,pana cand i se confirma adevarul: Lexxie mai fusese candva insarcinanata insa isi pierduse copilul.

Dupa certuri indelungi intre cei doi, apele se calmeaza ajungand astfel sa se creeze o armonie de cuplu perfecta intre cei doi.Insa aceasta fericire nu dureaza foarte mult timp,asta pana cand cei doi vor afla ca bebelusul este in pericol de moarte din pricina unei bride amniotice care se desprinsese de lichidul ce incojura bebelusul. Urmeaza o perioada dificila, plina de investigații medicale, pana in noaptea in care Lexxie urma sa nasca.

Este incredibil cum spre sfarsitul romanului dorinta de a-l aprofunda este enorma. Doresti sa aflii cat mai repede finalul, care insa nu este asa de frumos. Lexxie moare la nastere, iar acum Jeremy nu mai doreste sa recunoasca bebelusul numindu-l „fiinta care mi-a omorat sotia”. La inceput refuza cu indarjire sa o vada pe micuta, insa la insistentele bunicii lui Lexxie, Jeremy isi ia pentru prima data copilul in brate, il tine strans si o vede intruchipata pe Lexxie. Aici pare dragostea la prima vedere, dragostea dintre un tata si propria-i fiica.

Romanul are mult mai multe suisuri si coborasuri si ar fi foarte mult de explicat,insa incepand cu acesta, am ajuns sa aprofundez mai mult operele lui Nicholas Sparks si am ajuns la concluzia ca a devenit scriitorul meu preferat.

„Rebecca” – Daphne du Maurier

Publicat pe de
44

cats„Rebecca” scrisa de Daphne du Maurier face parte din romanele de ordin psihologic. Un roman de dragoste,care subliniaza ideea unei crime, cea a unei minciuni si in final cea a probei finale. Maxim de Winter este un om celebru in micul sau palat de la Manderley. A fost casatorit cu Rebecca, si dupa moartea acesteia, s-a recasatorit.

Toata actiunea se invarte in jurul acestei morti care ascunde multe mistere. Mai in finalul romanului aflam ca Rebecca a fost ucisa de Maxim deoarece dupa cinci zile de casnicie,acesta aflase chiar de la ea ca este o femeie josnica, de moravuri usoare. Rebecca ii confeseaza ca se intalneste cu amantii sai in casuta din golful marii. Maxim manios pe cele aflate, a impuscat-o si i-a ascuns cadavrul pe un vapor pe care mai apoi l-a scufundat. Politia  ocupandu-se de caz, descopera cadavrul unei femei. Maxim este chemat sa identifice, spune ca trupul este intr-adevar al Rebeccai desi era desfigurat.

Se recasatoreste cu o femeie al carui nume nu il aflam pe parcursul romanului. Ea povesteste toata actiunea romanului in schimb. Dupa ce anii au trecut, politia au inceput sa reinvestigheze cazul mortii Rebeccai. S-au efectuat scufundari si s-a descoperit intr-o cabina din vaporul scufundat, un cadavru. Maxim, simtindu-se vinovat si nesuportand presiunile, ii marturiseste toata crima noii doamne de Winter.

Dupa un proces de judecata,Maxim gaseste in agenda fostei sale sotii un numar de telefon semnat Dr. Baker. Era doctorul la care apelase Rebecca inainte ca aceasta sa moara. Maxim afla ca aceasta avea cancer si ca nu mai avea de trait decat vreo doua-trei luni. Acum regreta ca a omorat-o, iar regretele il duce sa piarda si singurul lucru care il mai leaga de Rebecca si de toate amintirile din trecut: Manderley-ul.In urma unui incendiu,acesta se spulbera ca un vis urat,un cosmar ce avea sa se termine o data cu disparitia palatului.   Ultimul paragraf se incheie prin:
„-Iarna se vede aurora boreala,nu-i asa?zisei eu.Nu vara?
-Nu-i aurora boreala.zise el.E Manderley.
Il privii si vazui chipul.Ii vazui ochii.
El conducea din ce in ce mai repede.Urcaram colina dinaintea noastra si vazuram Lanyon intinzandu-se intr-o vale la picioarele noastre.La stanga noastra era firul argintiu al raului ce se largea spre golful din Kerrith,la cinci kilometri departare.Soseaua Manderley-ului era inaintea noastra.Nu era luna.Cerul de deasupra capetelor era negru ca si cerneala.Dar in zare,cerul nu era negru deloc.Era cuprins de o roseata purpurie,parca patat de sange.Si cenusa zbura in intampinarea noastra impreuna cu vantul sarat al marii”

Zodia Indragostitilor

Publicat pe de
23

O carte care l-a inceput m-a fermecat prin coperta si prin scurta descriere a temei dezvoltate in paginile sale.
Zodia indragostitilor de Giula Carcasi: Carlo si Alice – acelasi liceu, aceeasi clasa si uneori aceeasi banca. El e stangaci, ciudat, n-are modele hollywoodiene, nici aere de macho.

Ea altfel decat celelalte fete: e acida, dar visatoare, are spirit critic, dar suflet de poeta. Si fiindca sunt tineri, au abia optsprezece ani, au dreptul sa greseasca. Ea, cu Giorgio, colegul misterios si intrigant, el cu Ludovica, clasica „cea mai populara fata din tot liceul”.

Ca sa se gaseasca unul pe celalalt si sa invete sa se iubeasca trebuie sa afle cine sunt. Plina de umor si ironie taioasa, povestea e un ping-pong sentimental printre sms-uri trimise in orele plicticoase tinute de profii frustrati, predicile parintilor, bancurile amicilor la un pahar de bere intr-un pub.