Arhive etichetă: jurnal de calatorie

Capitolul I: “Roma. Simplu și firesc“

Publicat pe de
Răspunde

Aerul fierbinte al după-amiezii se rostogolea pe pista aeroportului ca o respirație grea. Prin pereții de sticlă ai terminalului „Arrivi Internazionali” de pe Fiumicino, vedeam cum asfaltul tremura, topit parcă de soare.
Înăuntru, mare forfotă. Roți de trolere alunecau sacadat pe gresia lucioasă, difuzoarele murmurau ceva în italiană și engleză, iar mirosul de cafea tare, metal încins și parfum scump plutea în aerul dens. Din când în când, se auzea câte un suspin nerăbdător sau soneriile nervoase ale telefoanelor. Bagajele se loveau unele de altele, toți încercând să ajungă cât mai repede undeva; unii la shuttle bus, alții la cozile interminabile pentru trenul Leonardo Express de la căsuțele marcate cu roșu.

Noi nu venisem la Roma pentru odihnă, ci pentru ceva mai straniu; pentru a ne „da peste cap” simțurile, așa cum promisese Daniel, cu zâmbetul lui șiret. Despre jocurile lui nu știam nimic încă, dar știam ce-i poate pielea. Parcă deja mi-l puteam imagina cum ne strânge pe toți în lobby, ne împarte pe echipe (sau nu) și ne pune să căutăm acul în carul cu fân prin întreg orașul. 
Ale ne aștepta dincolo de ușile glisante în parcare. Stătea rezemat de vanul negru pe care îl vedeam deja cu toții ca fiind cel mai potrivit refugiu împotriva caniculei. Ne-a îmbrățișat, am urcat bagajele în portbagaj și am pornit la drum spre Roma.  Și undeva, la capătul drumului, Daniel ne aștepta deja la hotel, cu planurile lui secrete. Noi doar intram în poveste.

Pe seară, străzile s-au mai golit de graba de peste zi și au început să fremete altfel, un amestec de pași leneși, râsete scăpate printre pahare de vin și clinchete de farfurii. Aerul era încă fierbinte, dar nu te mai strivea, doar te cuprindea cu blândețe, iar în tot acest haos parcă organizat, te lăsai moale în brațele necunoscutului. 
Am mers încet, lăsând pașii să-și găsească singuri drumul, până când străduțele s-au strâns în jurul meu ca niște șoapte vechi. Pe via Mario de’ Fiori, aproape ascuns după o boltă de iederă care părea să păzească un secret, am descoperit din nou micul restaurant. Îl știam după nume, un nume pe care îl rostisem cândva cu altă voce, într-o altă poveste, într-un alt oraș. Atunci nu pășeam niciodată singură aici. Acum însă, timpul își făcuse treaba lui tăcută: mă desprinsese de obiceiuri vechi, dar îmi lăsase în palme câteva fragmente de odinioară, ca niște amintiri care nu mai dor, dar nici nu se lasă uitate.
Locul părea suspendat între anotimpuri: două mese mici afară, câteva înăuntru, fețe de masă albe, scaune din fier forjat care scârțâiau ușor, lumânări palide tremurând în vântul serii și un miros de roșii coapte plutind prin aer ca un parfum familiar. Era ceva atât de simplu și totuși încărcat de o poezie care nu se străduia să fie auzită ci doar voia să o simt. 

Timpul nu rupe totul dintr-odată. Mai întâi slăbește legături, mută ușor accente, schimbă culori. Îți lasă amintiri care nu dor cu aceeași intensitate, dar care stau acolo ca niște fotografii sepia, un pic roase pe la colțuri, un pic prăfuite. Înveți, fără să știi când, să mergi singur în locuri unde altădată nu te-ai fi gândit să intri fără cineva lângă tine. 
Oamenii vin, oamenii pleacă. Unii par făcuți să rămână, dar rămân doar cât le e dat să îți țină companie pe un drum. Alții intră scurt, lasă o amprentă discretă și dispar, dar, ciudat, tocmai ei te schimbă cel mai mult. Pe unii îi lași tu, alții te lasă ei. Și niciodată nu e un final clar, doar un fel de estompare, ca o fotografie care se decolorează încet până rămâne doar conturul. 
Și poate asta e frumusețea prezentului: că, deși nu mai e ca înainte, nu e nici lipsit de sens. Prezentul e despre tine și felul în care ai învățat să te porți pe tine însăți prin lume. Despre a avea curajul să intri într-un restaurant unde odinioară râdeai în doi și să te așezi singură, nu ca să te pedepsești, ci ca să-ți amintești că știi să fii și doar tu. 
Am pășit înăuntru, purtând toate amintirile cu mine, nu ca pe o povară, ci ca pe o parte din cine am fost. Am simțit cum liniștea serii se împletește cu zgomotul trecutului și cum prezentul își găsește locul printre ele.
Simplu și firesc. 

Am ieșit din restaurant după ce am băut vinul încet, ca pe o mică “rugăciune” pentru seara aia. Roma, noaptea, nu mai era toridă, ci blândă, aproape tandră. Piatra caldă sub pantofi părea să țină în ea tot soarele zilei, iar felinarele aruncau cercuri aurii pe zidurile vechi cu tencuiala scursă de timp. 
Câțiva dintre noi hoinăreau prin Piața Navona, pe la Spanish Steps. În Trastevere, puteam ghici râsetele și conversațiile lungi dintre alți colegi și localnici, probabil despre rețete secrete, despre cum se face cu adevărat cacio e pepe sau de ce roșiile din Italia au gust de soare. Era frumos să știu că fiecare dintre noi trăiește Roma diferit, dar împreună umplem același aer cu visuri și întrebări.
În tot amalgamul de gânduri care parcă uneori nu-mi dau pace, mi-a vibrat telefonul și pentru un moment, m-am trezit la realitate. Un mesaj. Am zâmbit în timp ce orașul mi se deschidea ca o scenă ruptă dintr-un film. Nu eram singură în povestea asta, eram doar  aproape singură la Roma. Cineva mă aștepta acasă, cu răbdarea aceea tăcută care încălzește chiar și cele mai solitare drumuri. Apoi, un alt mesaj, de la altcineva, o poză de la Andreea. Ea și el, cu zâmbetele lor calde, cu două cupe de gelato în mână, scriindu-mi că au găsit „cel mai bun pistacchio din tot orașul”. Am zâmbit și mi-am continuat drumul. 

După aproape două ore de hoinărit fără țintă, prin străzi care păreau că nu se mai termină și prin cotloane mici parcă uitate de lume în care te pierdeai ușor, am simțit că e timpul să mă întorc la hotel. Roma mă primise deja și îmi dăduse exact ce aveam nevoie: aer, pași, gânduri, întâmplări mici pe care să le iau cu mine. Am mers pe jos până pe Via Nazionale, cu căștile în urechi și cu Certe Notti de la Ligabue rulând pe repeat. 
Strada era aproape goală la ora aceea, doar câțiva pași grăbiți, câteva lumini de faruri și vitrine care se închideau leneș. Muzica se amesteca cu ecoul orașului, iar fiecare notă părea să spună: ești aici, ești bine, ești pregătită. 


Urmau jocurile lui Daniel a doua zi, cu toate surprizele lui, cu ideile lui trăznite menite să ne zguduie simțurile, să ne scoată din zona de confort. Și simțeam că sunt gata. Că suntem cu toții gata. Fiecare își găsise în seara asta propria liniște: Trastevere, apusul peste Colosseum, vinul băut pe Mario de’ Fiori. Ne încărcasem bateriile fiecare în propriul ritm.
Urma consumul. Urma aventura. Iar eu, cu Roma încă prinsă în respirație și cu piesa lui Ligabue în căști, știam că pot să intru în poveste.
Simplu și firesc. 

Ziua următoare a început cu agitația pe care doar Daniel știe să o provoace. Ne-a adunat pe toți în lobby-ul hotelului, unde îl așteptam deja cu cafeaua în mână și cu fețele încă somnoroase. El a apărut în cămașa lui roz cu flamingo și palmieri, pantaloni scurți negri și șlapi de plajă, cu clipboardul sub braț și aerul acela de „șef de grup” relaxat, dar imposibil de contrazis. Ne-a explicat că urmează primul joc: vânătoarea de obiecte.
Fiecare a primit o listă personalizată, cu lucruri aparent banale: un borcan de Nutella, un pix roșu, o șapcă, o banană, un pahar de plastic și altele, dar regulile schimbau totul: trebuia să le obținem de la turiști, nu din magazine sau hoteluri. Așa am ajuns să umblăm prin Roma toridă, câte doi, încercând să convingem necunoscuții să ne ajute.
Într-o altă zi, Daniel ne-a scos complet din zona de confort cu un alt exercițiu: punctul de reper era Vaticanul, iar noi trebuia să ajungem acolo fără Google Maps, fără să întrebăm pe nimeni. Doar orientându-ne după străzi, după repere, după instinct. 

Apoi a venit ziua petrecerii de la malul mării, într-o vilă din Toscana. Vila se ridica pe un deal, cu vedere largă către mare, iar curtea ei era scăldată în lumina caldă a apusului. Muzica răsuna în surdină, râsete se amestecau cu clinchetul paharelor de vin, mesele erau pline cu pizza coaptă pe vatră, burrata cremoasă, roșii dulci și ulei de măsline. Aerul mirosea a ierburi mediteraneene și a mare, iar peste toate plutea o stare de libertate pură. Unii dansau desculți pe terasă, alții stăteau la povești, cu paharele în mână și privirile pierdute spre orizont. Era genul acela de atmosferă în care timpul se dizolvă și rămâne doar prezentul: cald, viu, plin de oamenii tăi și de senzația că trăiești exact ce trebuie. 
Dar undeva, în spatele tuturor glumelor și dansurilor, există uneori umbre tăcute, frici pe care nu le recunoaștem. Frici care, obosite și amețite de alcool, își găsesc o cale să iasă la suprafață fără să ne întrebe dacă le vrem acolo. Sunt acele clipe când spui ceva nu pentru că asta crezi, ci pentru că ți-e teamă. Teamă că vei fi rănit, teamă că vei părea vulnerabil, teamă că dorințele tale o să te schimbe complet dacă le lași libere. Și atunci cuvintele ies pe dos, ca un scut.

Așa s-a întâmplat și atunci. Probabil pe fondul oboselii amestecate cu vinul, cineva din noi a lăsat frica să vorbească. A rostit, aproape râzând, o replică aruncată în vânt: „Eu cu X o viață? Nici vorbă de așa ceva, n-aș putea.”
O propoziție scurtă, dar ascuțită, ca o ușă trântită fără intenție.
X a auzit. N-a spus nimic. Doar privirea lui s-a schimbat ușor, un fel de tristețe blândă, nejustificată poate, dar atât de vizibilă pentru cei care au fost atenți. A fost genul de blândețe care nu se apără, nu atacă, doar se retrage în tăcere.
Și ceva s-a schimbat în aer. Muzica a rămas aceeași, vinul tot dulce și puternic, dar râsetele au pierdut din forță. Conversațiile s-au stins încet, ca și cum cineva ar fi stins un bec invizibil. 
Petrecerea nu s-a terminat brusc, dar s-a spart în tăceri mici, în priviri aruncate în jos, în gânduri pe care fiecare le-a luat cu el.
A fost momentul în care am înțeles că nu doar jocurile lui Daniel ne scot din zona de confort. Și viața știe să facă asta; uneori printr-o propoziție aruncată la întâmplare, alteori prin tăcerea care urmează.
 În noaptea aia, ne întorsesem înapoi la Roma. 

Dimineața a venit mai tăcută decât de obicei. M-am trezit devreme, poate din cauza vinului de aseară, poate din cauza gândurilor rămase în aer. Un duș cu apă călâie cât să mă trezească la realitate, haine comode, ochelari de soare, agenda, pix. 
Destinația? Forno Monteforte, acolo unde croissantul cu fistic vine la pachet cu un flat white decent, servit cu zâmbete calde. 
În lobby era liniște, doar sunetul slab al unei cești așezate pe farfurioară. Daniel și soția lui stăteau la o masă joasă, fiecare cu câte un espresso în față, vorbind în șoaptă și râzând scurt, ca doi oameni care pun ceva la cale. M-au salutat cu un gest scurt, iar eu am răspuns politicos și mi-am continuat drumul spre curtea interioară. Eram cu gândurile mele, cu foamea mea de liniște.
Dintr-odată, vocea lui Daniel a spart aerul:
— Hey!
Am strâns instinctiv din ochi și m-am întors pe un picior, lăsând ochelarii de soare să alunece până pe vârful nasului. El a ridicat privirea din clipboard și a spus scurt, aproape militar:
— All of you, at 4:45 pm, here.
Atât. Fără explicații. Doar privirea lui sigură și zâmbetul ăla care nu îți lasă loc de întrebare.
Am oftat în gând. Era clar: încă un joc.
Cumva speram să se fi terminat. Să fie gata cu teambuilding-ul ăsta intens, cu provocările și alergătura. Simțeam că am nevoie de o zi doar pentru mine. Să stau în liniște cu gândurile mele, să le pun pe foaie, să las versurile să se așeze. Eram deja în întârziere cu albumul, cu toate deadline-urile și planurile noastre mari. 

Câteodată, când ești înconjurat de oameni, începi să tânjești după liniște mai mult decât după orice altceva. Și fix atunci, când ți se pare că ai găsit un colț doar pentru tine, apare cineva și spune: la 4:45, toată lumea aici.
Am zâmbit, am dat un mic semn că am înțeles și am ieșit mai departe spre curte. Mirosul de cafea, zumzetul dimineții și gustul dulce al croissantului cu fistic aveau să fie singura mea libertate pentru câteva ore.

M-am așezat la o masă mică, lângă fereastra largă de la Forno Monteforte, cu croissantul meu cu fistic și o cafea aburindă. Înăuntru mirosea a aluat proaspăt scos din cuptor, a unt topit și a fistic dulce, iar zumzetul străzii intra pe jumătate, atenuat de geamul vechi. Am scos jurnalul din geantă și l-am lăsat deschis lângă ceașcă doar pentru câteva minute și am privit oamenii.
Turiștii se perindau cu hărți și aparate foto, localnicii treceau grăbiți cu espresso-uri scurte în pahare de carton. Roma dimineții era altfel decât Roma serii: mai puțin romantică, mai practică, dar cu o frumusețe a ei, mai discretă, mai autentică.
Am început să scriu frânturi de gânduri. Despre oboseala emoțională. Despre muzica mea care a rămas undeva în spate, între avioane și bagaje, și care acum mă chema înapoi. Simțeam nevoia să scriu, să las versurile să se lege, să respir puțin mai mult decât am făcut-o în ultimele zile. 
Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la Flo.

Am râs scurt și am pus telefonul jos. Mi-am continuat jurnalul, scriind acum cu un sentiment ciudat: pe de-o parte, recunoștința că am oameni aproape, pe de altă parte, dorința intensă de a fi doar eu cu mine, cu muzica mea, cu gândurile mele neterminate.
Roma îmi dădea spațiu pentru asta, chiar și printre mesaje, chiar și cu Daniel planificând noi aventuri. Era suficient să am câteva ore de dimineață doar pentru mine, cu fisticul dulce, cu cafeaua decentă și cu gândurile care începeau să se așeze pe pagină.
Simplu și firesc.

To be continued…

Vara în care…

Publicat pe de
Răspunde

Nu-mi mai amintesc cu exactitate când a început totul. Poate pe la mijlocul primăverii, undeva în aprilie. Apoi am ajuns în mai, iar de acolo lucrurile au început să se complice, pas cu pas, pe măsură ce înaintam împreună cu toții spre necunoscut. L-am îmbrățișat fără ezitare, orbiți de curiozitate, fără să bănuim că, odată cu sfârșitul verii, nimic nu avea să mai fie la fel.
Au urmat decizii amânate, plecări neașteptate, discuții nesfârșite până în zori, însetați să aflăm ce ne așteaptă dincolo de clipa prezentă. Ne consumam încet, câte puțin, ori de câte ori încercam să schimbăm direcția. Și uneori reușeam, dar numai pentru a coborî, treptat, din rău în mai rău.
Am vrut să dăm un reset, să rupem firul și să începem din nou. Am traversat zeci de scenarii posibile, rătăcind prin labirintul minții, doar pentru ca, într-un final, să tragem o linie. Atunci am înțeles: tot ce făcuserăm până atunci fusese o luptă continuă cu frica. Frica de a eșua. Frica de a pierde oamenii pe care îi iubeam. Frica de a rămâne blocați în loc, când tot ce ne doream era să pășim înainte.

Dar dacă „înainte” nu înseamnă bine? Dacă „înapoi” era, de fapt, mai sigur? Și dacă „a rămâne pe loc” ar fi, într-un fel straniu, cea mai bună alegere dintre toate? Oare?
Dacă de data asta alegem altfel, încotro ne va purta drumul? Și dacă amânăm din nou? Dar dacă, de fapt, nu mai putem amâna? Dacă ceea ce e bine pentru fiecare dintre noi înseamnă rău pentru ceilalți?

Șiruri nesfârșite de întrebări se rostogoleau fără răspuns, ducând parcă spre nicăieri și, în același timp, spre tot.

La început de iunie, rătăcirile ne-au găsit din nou. Eram șase. Apoi, încetul cu încetul, am rămas cinci. Ne-am așezat din nou în fața scenariilor, scuturându-le de praf, cu gândul că undeva, printre ele, trebuia să existe cel mai bun. Și cu cât căutam mai mult, cu atât ne încleștam mai tare în ideea că trebuie să controlăm totul. În mintea noastră, controlul era sinonim cu siguranța. Credeam că, dacă putem anticipa fiecare pas, vom avea claritate. Credeam că stabilitatea se naște din a ști ce urmează, nu din a lăsa necunoscutul să ne cuprindă.
Dar deciziile s-au amânat iar și iar, ca niște frunze prinse în vânt, incapabile să cadă.
„Până când?”, ne tot întrebam. Până când aveam să înțelegem că dorința noastră de a ține strâns hățurile vieții era, de fapt, ceea ce ne trăgea în jos. Cu cât încercam să înăbușim necunoscutul, cu atât deveneam prizonierii propriilor temeri.

Am învățat, pe parcurs, că cine nu are curajul să se avânte cu ochii închiși spre întunericul viitorului riscă să se piardă pe sine. Am învățat că nu e nevoie să fim șase pentru a fi întregi; și cinci este suficient. Suntem atât cât suntem, și asta e de ajuns.
Am învățat multe. Și totuși, nimic. Pentru că odată cu iulie, am continuat să greșim. Aceleași temeri, aceleași gânduri, aceleași rătăciri între „ce e bine și ce nu”. 

În iunie am ajuns la Roma, ca într-o confesiune nescrisă. Am vrut să-mi dau libertatea de a mă pierde fără să caut drumul înapoi, să-mi las pașii să se încurce pe străzi necunoscute și să nu mai simt teamă. Soarele m-a topit încet, cu răbdarea unui sculptor care știe că, din piatră și trup obosit, se naște o formă nouă. Una pe înțelesul tuturor sau al nimănui.
Am pornit în căutarea unei cafele decente și, după toată osteneala, am ajuns la un Starbucks. Un paradox al rătăcirii: să cauți altceva și să găsești familiarul. Și totuși, gustul amar al acelei cești mi-a spus că uneori libertatea nu înseamnă să descoperi mereu noul, ci să înveți să primești ce ți se oferă.
Prin Trastevere mi-am lăsat picioarele să obosească până la uitare, iar apusurile le-am alergat ca pe niște vise care fug mereu mai departe. Poate că nu era nevoie să le prind; poate frumusețea era tocmai ascunsă în încercarea zadarnică.

Seara a venit peste Roma cu pași moi, ca o catifea întinsă peste acoperișuri. M-am lăsat purtată de străzi până când am ajuns, fără plan, la Royal Art Café. Am intrat singură, cu o emoție stranie, acea emoție de a te așeza la o masă fără companie, dar cu sentimentul că orașul întreg îți oferă companie.
Am cerut un pahar de vin și am privit Colosseumul luminat, ridicat ca o fantomă măreață peste timp. Roma știe să-ți vorbească atunci când ești singur: nu te întreabă nimic, doar îți așază în față umbre, culori și tăceri.
M-am simțit, pentru câteva clipe, suspendată între prezent și trecut. Între paharul de vin care aluneca încet pe gât și pietrele care purtau urmele luptătorilor de altădată. Cina a fost simplă, dar gusturile s-au amestecat cu o liniște nouă, fragilă, ca o promisiune.
În jurul meu oamenii râdeau, ciocneau pahare, schimbau cuvinte. Eu mi-am notat doar priviri, culori, arome.
Roma mă privea, și eu o priveam înapoi. Am ieșit din Royal Art Café târziu, cu pași domoli, ca și cum aș fi purtat în mine o bucățică de eternitate.

Sfârșitul lui iunie ne-a împrăștiat în toate colțurile, fiecare căutându-și liniștea și răspunsurile. Și totuși, oricât de departe eram, firul dintre noi nu se rupea. Eram suficienți. Învățasem asta cu greu, printre rătăciri și amânări, dar acum adevărul se așeza în noi ca o certitudine blândă.
Aerul sărat îmi încurca părul, iar pietrele ardeau sub pași. Din când în când, ridicam telefonul și râdeam cu ceilalți despre „Cotton Candy”, o poveste devenită glumă recurentă, o poveste care ne lega mai tare decât am fi recunoscut. Ne tachinam, inventam replici ale altora, transformam drama în comedie, pentru că așa știam noi să supraviețuim: prin râs.

Pe final de iulie ne-am regăsit cu toții în New York, pentru prima dată după săptămâni de împrăștiere. Orașul ne-a îmbrățișat cu haosul lui familiar, cu luminile care nu se sting niciodată și cu sentimentul acela de infinit care te face să crezi că orice e posibil. Dar chiar și aici, împreună, fiecare a ales să-și urmeze proprii pași.
Ne mai sincronizam din când în când, pentru o plimbare, o cină, o glumă aruncată în grabă. Însă adevărul era că ne era bine și separat, în ritmurile noastre, în solitudinea noastră activă. Și tocmai asta ne-a confirmat din nou că suntem enough.
Unii se pierdeau printre vitrinele aglomerate de pe Fifth Avenue, fascinați de reflexiile orașului în sticla clădirilor. Alții își găseau liniștea în cafenele mici din Brooklyn, notând idei pe colțuri de șervețel. Cineva rătăcea ore în șir prin Central Park, lăsându-se absorbit de verdele lui ca o evadare temporară din jungla de beton. Altcineva privea apusul din ferry-ul către Staten Island, lăsându-și gândurile să se piardă odată cu lumina peste apă.
Și, chiar dacă pașii noștri ne îndepărtau unii de alții, în felul lor, se regăseau mereu. Ca și cum New York-ul era doar un imens teren de joacă în care învățam, fiecare în parte, ce înseamnă necunoscutul.

Din New York am plecat cu toții spre Londra, purtând în bagaje planuri mari și idei mărețe, convinși că vom reuși să încheiem un album în doar câteva zile. Ne-am aruncat în scenarii peste scenarii, în nopți nedormite la RS, unde muzica părea să se nască și să moară de zeci de ori într-o singură noapte. Diminețile ne găseau adunați în fața ușii albastre, fiecare cu cafeaua sau matcha în mână, ca și cum acel ritual ar fi fost singura certitudine într-un ocean de improvizație.
După fiecare idee trăgeam o linie, doar ca să realizăm că nu era încă suficient. Mereu mai lipsea ceva. Mereu urma altceva. Scenariul acesta parcă ne provoca să alergăm fără sfârșit, să ne împotmolim în liste peste liste, în documente pline de deadline-uri și bifări care nu se mai terminau. Ne-am împrietenit cu toate brandurile posibile și imposibile, până când My Theresa nu mai era un partener, ci o obsesie. Știam colecțiile pe de rost, aproape că le visam noaptea, temându-ne că dimineața ne va aduce un alt val de propuneri: skincare, machiaje, costume, fittinguri, nimic care să aibă legătură cu muzica.
Albumul? Stătea pe loc, în aceeași stare de așteptare ca și noi.
Data lansării? Fusese deja stabilită, dar rămânea ca o umbră amenințătoare pe pereții studioului.
Am reușit? Nu.
Am amânat din nou? Da.

Și atunci am plecat iar, de parcă fugeam de noi înșine. Spre Roma. În speranța că orașul vechi, cu pietrele lui roase de timp și cu apusurile care par eterne, avea să ne ofere răspunsurile pe care nu le găseam în noi. Inspirațiile, liniștea, ideile. Tot ce pierdusem între branduri, liste și deadline-uri.

Și ne-a privit din nou, ne-am desprins iar fiecare de ceilalți, ca și cum aveam nevoie să respirăm singuri după haosul de la RS. Fiecare își căuta propriul eu interior, propria liniște, încercând să uite de presiunea care ne însoțea ca o umbră. Și totuși, era imposibil. Până și bulele din vin ne aminteau că nu ne putem ascunde; ridicau la suprafață aceeași întrebare: unde e drumul?
Marea, care ar fi trebuit să fie un refugiu, s-a transformat într-un loc de introspecție. Fiecare înot părea o fugă de zeci de idei, și toate păreau greșite. Râdeam pe margine, dar înăuntru continuam să controlăm, să încercăm să citim viitorul ca pe o carte deja scrisă. Îl exploram până în ultimul paragraf imaginar, doar ca să vedem ce ar trebui să facem.
Evident, n-a funcționat.

În penultima noapte a venit furtuna. Cerul s-a sfâșiat în două, tunetele au cutremurat zidurile, iar fulgerele au luminat totul ca un adevăr brusc, imposibil de evitat. Ploaia s-a năpustit peste oraș ca o eliberare: a spălat așteptările, controlul, presiunea, și pentru câteva clipe am respirat din nou. Ne-am regăsit zâmbitori, pentru a mia oară, plini de speranță.
Dar a doua zi, speranța s-a stins repede, ca o scânteie într-un vânt prea puternic. Din nou degeaba. Am plecat din nou spre Londra, cu aceeași întrebare în spate: ce facem acum?

Am revenit cu un restart obosit. Totul era la fel și totuși altfel: studioul ne primea cu lumina artificială care obosește ochii mai tare decât deja erau, deadline-uri care ne apăsau pe umeri, stresul care ne făcea respirația grea. Haine de la toate brandurile erau împrăștiate peste tot, ca niște semne ale haosului nostru, iar noi ne încăpățânam să continuăm, să facem ca totul să meargă conform planului.

Încet, însă, ne-am desprins de scenarii. Am început să înțelegem că nu putem controla totul și că obsesia pentru perfecțiune ne ținea pe loc. Am tras linie și am dat restart din nou. Fiecare și-a rostit propriul adevăr: nemulțumiri, temeri, frici ascunse sub zeci de liste și planuri. Am încercat desprinderi din rutină, sperând să respirăm, să ne lăsăm zilele să curgă fără să le modelăm.
Și, încetul cu încetul, am ajuns să fim pe jumătate împăcați cu ideea că nu vom putea controla nimic cu adevărat. Că trebuie să ne asumăm realitatea, adevărul, și parcursul propriu. Fiecare trebuia să își rostească nemulțumirile, să le înfrunte și să le lase să plece pentru ca ceea ce e potrivit să-și găsească drumul către noi, fără forțare.

În sfârșit, părea că am înțeles. Că libertatea nu vine din control, ci din acceptarea haosului și din curajul de a ne lăsa purtați de el, în timp ce ne rămâne doar responsabilitatea de a ne păstra adevărul și intenția. Și pentru prima dată după multă vreme, era o liniște care nu mai era goală, ci plină de înțeles.
Apoi drumurile ne-au purtat spre Chișinău, într-un grup mai restrâns, ca o întoarcere într-un loc unde totul capătă sens. Aici liniștea se împletește cu înțelesul fiecărui gest, iar fiecare colț al orașului pare că ne aparține. E acasă.
Putem respira cu calm, fără să simțim povara zilei de mâine. Nu există deadline-uri, nu există presiuni, doar zeci de mii de pași care cutreieră orașul în lung și-n lat, ca un dans fără sfârșit. Fiecare stradă, fiecare cafenea, fiecare piață poartă ecoul amintirilor și al lucrurilor simple care contează cu adevărat.
Și, pentru prima dată de mult timp, am simțit că toate drumurile duc acasă. Nu la Roma, nu la Londra, nu la New York. Acasă. Unde putem fi noi înșine, fără griji, fără planuri care ne apasă. Doar prezența, libertatea de a ne lăsa purtați și bucuria de a ști că, uneori, locul potrivit nu e cel pe care îl alergăm, ci cel în care ni se așază inima.

Suntem pregătiți? Ne-am învățat lecțiile? Am înțeles cu adevărat ce trebuia să înțelegem înainte de a păși în ceea ce urmează? Sau ne așteaptă încă o serie de răsturnări, de rătăciri și regăsiri, pentru ca fiecare pas să fie o nouă descoperire a cine suntem și ce putem deveni?
Și poate tocmai întrebările acestea ne definesc drumul. Pentru că în fiecare necunoscut, în fiecare pas pe care nu-l putem anticipa, se ascunde șansa de a ne întâlni pe noi înșine.
Ne-am petrecut zilele și nopțile alergând după control, după planuri, după idei care să ne dea senzația că știm ce urmează. Am epuizat nopți nedormite, am străbătut orașe, am risipit energie în liste nesfârșite și întrebări fără răspuns, dar cu folos. Am întrebat, am căutat, am tras linii și am dat restarturi, încercând să găsim răspunsurile perfecte.

Și totuși, după toate aceste căutări, după fiecare oboseală, fiecare ezitare și fiecare încercare de a prevedea viitorul, am simțit că adevărul se strecoară printre degete. Că poate, tot ce căutam cu atâta intensitate, nu se ascunde în haosul controlului sau în strategiile noastre, ci e deja acolo, mai aproape de lumină decât am îndrăznit să credem.

Ne-am petrecut zile întregi alergând de colo-colo, prin orașe, studiouri și cafenele, ca și cum perfecțiunea ar fi fost o destinație palpabilă. Fiecare listă, fiecare scenariu, fiecare decizie amânată părea să ne ducă mai aproape de ea, și totuși, cu fiecare pas, idealul se tot îndepărta.
Am învățat că perfecțiunea nu poate fi prinsă, că nu există o linie finală pe care să tragem o linie definitivă. În goana noastră am descoperit că frumusețea se ascunde în imperfecțiune, în momentele scurte în care oboseala ne oprește și ne dă voie să respirăm. Că prezența în clipa de acum valorează mai mult decât orice plan sau strategie.

Am învățat să lăsăm controlul deoparte, să acceptăm că viața nu poate fi planificată în detaliu, că greșelile, ezitările și pauzele nu sunt eșecuri, ci semne că trăim. Că autenticitatea noastră – nu idealul impus de liste sau așteptări – e ceea ce contează cu adevărat. Și mai presus de toate, am înțeles că răspunsurile pe care le căutam cu disperare se află adesea în lumina de zi, nu ascunse în întuneric: în râsul prietenilor, în pașii pe care îi facem fără hartă, în momentele în care ne permitem să fim doar prezenți.

Perfecțiunea? Nu există. Dar ceea ce găsim în căutarea ei, în alergarea aceasta fără sfârșit, este mult mai aproape de adevăr, mult mai aproape de noi.
Poate răspunsurile nu sunt ascunse în întuneric, ci se află acolo, în claritatea pe care ne este greu să o vedem, și în fiecare pas pe care ne temem să-l facem. Poate ceea ce căutăm, în sfârșit, e mai la vedere decât ne-am imaginat vreodată.

Și nu știu ce aș putea spune în loc de concluzie. Mai e mult până acolo. Încă nu îmi este clar totul și de altfel, nici nu aș mai vrea să fie ceva clar. Să vină totul de la sine, îmbrățișând necunoscutul așa cum este el. Totul vine. La fel cum totul pleacă. Cert e că până la final va fi un drum lung de parcurs, cert e că vor mai exista momente de rătăcire. Cert e că albumul acela va veni, cert e că vom tot cutreiera o perioadă prin întuneric până să ajungem ACOLO unde ar trebui să fim. Dar toate la timpul lor. Totul are un sens și sensul este totul.

Și cum ziceam cândva,
O să fie bine că rău a fost destul.

TO BE CONTINUED…


Every choice opens a new scenario, but no path guarantees the ending we imagine.

Lost & found

Publicat pe de
Răspunde

Nu știu cât o să-mi ia să termin rândurile astea. Uneori gândurile vin repede. Dacă le ai. Alteori vin mai greu, dar vin. Și mai sunt momentele alea în care le tot aștepți, le simți, le-ai trăit; sunt acolo în interiorul tău și totuși nu ai glas ca să le poți reda. Uneori insist. Vreau să nu le țin doar pentru mine, însă oricât aș încerca să le rup din mine și să le pun pe hârtie (sau aici), nu iese. Și atunci probabil că respectivele gânduri sunt menite să rămână acolo, în interiorul tău, pentru tine și pentru totdeauna.

Aș putea să fiu egoistă de data asta. În egală măsură aș putea să nu fiu. Ironic e că nu la mine mă refeream într-un articol anterior când vorbeam despre haosul de contradicții, iar acum iată-mă aici, eu, haosul în persoană care nu este în stare să decidă între a da curs gândurilor sau a le păstra acolo, doar pentru mine, în forma cea mai pură.

Și prin haosul de contradicții, mai avem varianta ”ia-o prin grădină”. Ar putea fi o metodă bună. Încep cu un subiect, mă mut la altul, ocolesc pe la un popas cu amintiri mai vechi, mai învârtim puțin cuțitul în răni pe care le credeai închise deja de mulți ani că de ce nu, după care, din aproape în aproape, ajungem în prezent, acolo unde gândurile au decis să devină egoiste și nici de ale naibii nu vor să iasă la plimbare din mintea mea. Ori ar trebui să dau eu dovadă de altruism și să le respect egoismul. Oricine are dreptul la tăcere, inclusiv gândurile.
Deși îmi aparțin, nu mă lasă să fac ce vreau cu ele, iar asta îmi ridică un semn de întrebare asupra sentimentului de apartenență vis-a-vis de orice considerăm că ne aparține. Apartenența este parțială. Ce e al nostru nu va fi niciodată doar al nostru pe deplin, fie că pornim de la origini, că parcurgem firul existenței sau și mai departe în viitor ori către o finalitate, undeva pe acest drum, tot ceea ce considerăm că ne aparține, la un moment dat a fost, este sau va fi și a altcuiva. Poate n-are sens acum, poate că vrei vreun exemplu concret, poate pe alocuri mă înțelegi. Eu nu sunt aici să dau exemple ci doar să-mi las gândurile să vorbească, indiferent că o fac alandala sau coerent. Cu cât le las să vorbească liber, să-și facă de cap, cu atât mă îndrept spre punctul în care îmi doresc să ajung și anume în egoismul propriei minți.

Am nimerit în același loc, căutând ceea ce nici măcar vreunul din noi nu știa că pierduse. Poate o scrisoare, poate pe cineva, poate chiar pe sine. Ne-am băut paharul de vin rose pe terasa de pe strada C.d.C., la apus de soare, atunci când toate gândurile amorțite de peste zi încep să răscolească prin suflet în încercarea de a găsi răspunsuri pe care nu ai cum să le dai. Cel puțin nu acum când ai nimerit în locul în care nu aveai habar că trebuie să ajungi.

“Și totuși ai ajuns!”

Și totuși va trece un timp în care am să procesez cu greu. O să îmi fie dor mai târziu. Mai târziu când o să înțeleg că a fi aici e mai mult decât despre a fi pur și simplu. E despre regăsire, despre acei pași care se urmau unii pe alții neștiind că vor ajunge într-un punct în care se vor intersecta, despre privirile ucigătoare care se transformă din “ce faci aici?” în “ce mă bucur că ești”. Despre pahare de vin pe marginea piscinei de pe acoperișul hotelului, despre ochii din umbră care priveau spre acoperișul de peste drum unde niște tineri dansau în ultimele raze de soare care se răsfrângeau prin nori la asfințit, despre orele târzii care nu țin cont de odihna cotidiană și care te invită să te avânți în necunoscut spre ORIUNDE.

Mai e despre rătăciri, pentru atunci când nu ai un punct fix spre care vrei să te îndrepți și totuși o faci. Ai învățat că amintirile alea care îți rămân întipărite în minte pentru mai mult timp sunt cele care s-au născut din spontaneitate, în momentele în care nu ai stat pe gânduri prea mult și ai acționat fără să te îngrijorezi pentru veșnicul “dar dacă nu mă descurc?”. Te descurci și o faci minunat, ba chiar ar trebui să o faci mai des pentru ca la final, când tragi linie, să ai dorința de a repeta experiențele care te-au făcut să fii conștient de existența ta în fiecare celulă, cu fiecare adiere de vânt care ți-a deranjat puțin părul, cu fiecare fir de nisip care s-a prins de tenișii pe care aproape că i-ai tocit umblând de colo colo, cu fiecare cafea to go de care nu ai habar când s-a terminat pentru că erai prea ocupat să pierzi direcția de mers când la fiecare trecere de pietoni mai găseai un cotlon pe care voiai să-l explorezi, chiar dacă n-aveai idee încotro te duce. Și chiar în asta consta spontaneitatea momentelor pe care și acum le pot reda (aproape de intensitatea lor reală) în minte.

Pentru că încă refuză gânduri mele să fie redate așa cum au fost simțite și trăite. Știu că am repetat deja de prea multe ori fraza asta, dar în continuare rămâne în top și o zic de fiecare dată când va fi nevoie – trebuie să te pierzi pentru a te regăsi. Iar dincolo de asta, veșnicul o să fie bine că rău a fost destul.

Și poate că tocmai în rătăcirile astea găsești cele mai sincere bucăți din tine, alea pe care nu le-ai planificat, dar care te-au surprins prin felul în care ți-au schimbat ritmul pașilor și ți-au lăsat urme pe suflet. Sunt momentele în care ai renunțat să mai cauți direcții prestabilite și ai lăsat viața să îți traseze hărți din senzații, mirosuri și lumini care se reflectă altfel în ochii tăi atunci când nu îți propui să le încadrezi într-un plan.

Ai învățat să te bucuri de întâlnirile întâmplătoare, de conversațiile care au început dintr-un nimic și s-au transformat în ore pe care nu le-ai mai putut măsura, de drumurile care n-au avut un scop precis, dar care te-au dus fix unde trebuia, chiar dacă nu știai asta dinainte. Și nu, nu toate au fost lipsite de poticneli sau de momente în care te-ai întrebat dacă te îndrepți spre ceva sau doar te rotești în cerc. Dar ai înțeles că și cercurile astea au sensul lor, că uneori trebuie să te rătăcești mai mult ca să poți vedea clar când, într-un final, dai de lumină.

Așa că mergi înainte, fără să-ți pui mereu întrebări și fără să cauți confirmări. Lasă pașii să te ducă, lasă timpul să-ți așeze întâmplările și nu te speria dacă, din când în când, ai impresia că te-ai pierdut din nou. Poate că e doar un alt mod prin care viața îți arată că mai ai de descoperit. Atât în jur cât și în tine.

Te pierzi fără grabă, lăsând pașii să decidă pentru tine, fără să-ți pese dacă ai făcut la stânga când poate ar fi trebuit să mergi înainte. Dar cine spune că trebuia? Străzile înguste te trag după ele, cu rufe întinse între balcoane, cu pereți care poartă straturi peste straturi de povești desenate, cu uși vechi care ascund în spatele lor zgomote de farfurii, râsete și acorduri de chitară. Te oprești pentru o clipă să privești un colț unde soarele alunecă leneș peste clădirile care par sculptate într-un alt timp. Dintr-un bar mic se revarsă miros de cafea tare amestecată cu aroma dulcie a patiseriilor care au trezirea devreme în sânge. Intri fără să-ți propui, comanzi fără să te gândești prea mult, bei încet, fără grabă, privind oamenii care vorbesc cu mâinile la fel de mult cum vorbesc și cu gura.

Când ieși, te trezești într-o piață mică, unde umbrele copacilor se mișcă odată cu briza care îți răvășește părul. E liniște, dar în același timp un freamăt continuu – roțile bicicletelor care trec pe lângă tine, un sunet de saxofon care vine de undeva, de nicăieri. Te lași dus mai departe, străbătând bulevarde largi, unde clădirile își etalează feroneria elaborată și balcoanele cu flori ce par să atârne în aer, suspendate între cer și pietonii grăbiți. Și apoi, ca un contrast, ajungi într-un loc unde orașul pulsează cu toată energia lui. O mare de oameni, culori, mirosuri și voci care se suprapun. Tarabe pline cu fructe, cu mirodenii care te fac să te oprești și să închizi ochii o secundă, inspirând adânc. Și chiar dacă nu știi încotro te duci, nici nu trebuie. Pentru că nu e despre destinație, ci despre fiecare stradă pe care o descoperi, despre fiecare colț care te surprinde, despre fiecare pas care te face să simți că, de fapt, exact așa trebuia să fie – fără hartă, fără plan, doar tu și orașul, într-un dans nesfârșit al rătăcirii.

Te oprești, în sfârșit, pe terasa asta mică, de unde orașul pare să-ți întindă în față un tablou pe care nu l-ai putea surprinde niciodată la fel printr-o fotografie. E liniște, dar nu în sensul acela absolut – jos, pe străzile pietruite, încă se aud pași grăbiți, râsete estompate, clinchet de pahare ridicate în toasturi uitate repede, dar sincere. Aerul poartă cu el miros de mare amestecat cu fumul vag al cinei târzii din restaurantele ascunse pe alei, acolo unde mesele sunt atât de apropiate încât conversațiile se confundă, iar străinii ajung să împartă nu doar spațiul, ci și povești întâmplătoare. De aici, orașul pulsează altfel. Turnurile catedralei de lângă hotel îți par mai aproape, aproape că le-ai putea atinge dacă te-ai întinde suficient. Piatra veche își păstrează răceala, chiar și sub lumina galbenă a felinarelor care desenează umbre alungite pe ziduri. Te sprijini de balustradă, cu un pahar de vin uitat lângă tine, privindu-i pe cei care încă se mai plimbă jos, rătăciți poate la fel ca tine, fără vreo destinație precisă, doar absorbind noaptea.

Nu știi cât ai stat acolo, dar nici nu contează. Pentru că momentele astea sunt cele care se măsoară altfel – nu în minute, ci în felul în care le simți în fiecare colț al ființei tale. În aerul răcoros care îți mângâie pielea, în senzația că ai ajuns undeva, chiar dacă nu ai avut niciodată o hartă, în certitudinea că unele locuri îți rămân întipărite în suflet nu pentru că le-ai căutat, ci pentru că te-au găsit ele pe tine.

Home is where your heart is

Focul de la capătul lumii

Publicat pe de
4

Arde un foc la capătul lumii. Să țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul nu mai e capabil să ardă pentru sine. Arde fără ajutor, din amintirile pe care le-ai uitat cândva într-un fotoliu. La cât te-ai consumat în noaptea aia, o să ai parte de scrum toată viața.

Ne plimbasem pe străzi pustii, pe acolo unde nici lumina nu pătrunde, nici cerul nu plânge pentru nimeni. Acolo unde tu ai câștigat niște viață cât timp eu (m-)am pierdut. Ne asemănai cu stâlpii de electricitate care se scufund în întuneric dacă nu sunt legați între ei. Pe strada asta merg ținându-se de mână inimile frânte, șoaptele mute, cuvintele care nu s-au rostit niciodată cu voce tare de teamă să nu fie înțelese. Ne găsisem un loc păzit de umbra nopții, pe marginea unei locuințe probabil lacustre. “La stânga după 40-44, 700 m, A a II-a până-n capăt, 7p -dreapta, 9 zvelți tot înainte.” După potopul de istorii înecate în întunericul fără fund, ne-am pierdut pașii. Și degeaba caută lumea sub apă de parcă cele mai mari comori le-ai ascunde vreodată într-una din temerile tale. Apoi a urmat refluxul.

Mă cufundasem în liniștea încăperii întunecate. Pentru tine acasă, iar pentru mine o cameră de hotel fără memorie. Acolo istoriile sunt scurte, se consumă rapid. Un pahar de vin roșu, poate două. Chiar trei, cine le-a mai numărat. Numărul lor s-a pierdut printre altele în noaptea aia. Fumul dens de țigară a înăbușit fiecare lacrimă, fiecare urlet interior; ca o fiară care are răbdare nelimitată să înghită totul. Totul mai puțin noaptea aia. În fond, asta e blestemul amintirilor – să nu ai puterea de a le distruge, pe de altă parte, în fața lor ești egal cu zeii căci nici ei n-au puterea de a schimba trecutul.

Am mai scris asta și zilele trecute după care care m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nu pot scrie despre tine. Cel puțin nu acum și nu povestea aia care m-a amețit de cap într-o noapte de martie. Așa că după ce am terminat de scris, am șters tot. Nu meriți povestea asta cum de altfel nici eu nu cred că o merit. Mai bine s-o merite trecutul și s-o lase acolo la loc de cinste în volumul cu amintiri pe care mai bine să nu le dezgropăm. Amintirile te trag înapoi, iar visele te împing înainte.

Partea proastă e că tot despre tine îmi vine să scriu. Și tot despre noaptea aia, bat-o vina. M-ai consumat prea tare, iar vina mea a fost că ți-am permis s-o faci. Amețită de alcool, amețită de tine și de un preludiu pentru pian mult prea lung, n-am mai fost în stare să gândesc limpede. În tălpile goale pe podeaua rece, mi-ai prins inima-ntr-un dans murdar, aproape erotic. Am uitat că pielea are memorie și că o să-mi amintesc atingerile tale chiar și atunci când doar mă privești. Ți-am evitat privirea mult timp de atunci pentru că ochii tăi oglindesc intenții pe care eu nu le pot lăsa să mă consume la nesfârșit și pentru că șoptesc un basm, aparent inofensiv și dulceag, dar personajul tău e zmeul.

Al șaselea paragraf pentru că era martie și martie a fost luna plângerilor, dar și luna celor mai intense trăiri. M-am pierdut de atâtea ori doar pentru ca la final să mă regăsesc tăcută în brațele tale și deși m-ai lăsat confuză, recunosc că mi-a plăcut amețeala aia, atât de vie ea. E ciudat cum cele mai frumoase nopți sunt cele în care crezi în lumină, dar de la balconul visurilor tale, speranța unui nou răsărit era doar o iluzie care se sfărâma la fiecare atingere. Moarte temporară, sufocați de pereți și draperii, o ațipire leneșă în pași domoli, periculoasă pentru avântul cu care mi-ai prins inima în dans, inofensivă pentru toate cuvintele care au rămas nespuse, plimbându-se molcom pe aleea din fața blocului tău, unde s-a crăpat asfaltul de atâta dor, unde s-au transformat în tăcere ca să-ți zguduie mintea la fiecare pas grăbit.

Uneori mă desprind de martie și vreau să cred că vei rămâne și tu acolo ca un zmeu printre zmei, dar uit că alergatul e unul din punctele tale forte. Mereu ai fugit de probleme, chiar și atunci când ele stăteau pe loc. Iar la final, sunt eu aici așteptând alte nopți pe care să le consum doar de dragul de a mă arde ca mai apoi să scriu despre ele. Cineva m-a învățat că noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat. Cineva m-a învățat că iubirea se plătește scump cu pierderea de sine, cu pierderea rațiunii – poate una dintre cele mai dulci pierderi pe care le poate suferi omul de-a lungul vieții.

S-a lăsat ceața, unul era prea cald, altul prea rece. Focul de la capătul lumii despre care s-a mai scris, dar nu s-au păstrat dovezi, a tins spre stingere lentă, s-a zbătut cu toată forța să îți păstreze și ultima senzație; a prins-o într-o cuprindere blândă de teamă să n-o sfărâme între brațele grele, dar căldura a distrus și intenția și senzația. S-au făcut scrum și s-au transformat în amintiri spuse cândva pe o bancă. Nu se știe locul, nu se cunosc personajele, doar faptul că s-au consumat reciproc de dragul distrugerii.

Balconul s-a îngreunat de atâta dor și a început să se dărâme. Cu toate astea, pielea încă are memoria unui dans murdar. Recunoaște priviri aruncate pe furiș, aude șoaptele care nu s-au spus, fiecare cicatrice ale inimilor frânte. Fiecare zbor care s-a terminat cu o cădere în gol, asfaltul crăpat de dor căci în fond, toate dor.

Târziu în noapte, undeva la capătul lumii arde un foc. Arde cât să-ți țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul tău n-o să mai aibă putere să ardă singur. O să ardă fără ajutor, din amintirile pe care o să le uiți în noaptea asta pe fotoliu.

Jurnal de prietenie

Publicat pe de
Răspunde

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

O autostrada spre casa

Publicat pe de
Răspunde

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

Lost and found.

Publicat pe de
Răspunde

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință sau puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?