Acasă la haos.

Ziua în care m-ai lăsat să te găsesc a fost ziua în care m-am pierdut eu. Ziua în care m-am pierdut, a fost ziua în care te-am primit în suflet și am început să-mi însușesc fără voie haosul tău.

Îmi face plăcere să port de grijă gândurilor tale, chiar daca m-ai ruga să nu o fac.

„Nu fă asta, e tot un haos”. Diferența între noi doi este că eu nu simt greutatea haosului tău. Tu da pentru că îți aparține și l-ai clădit cu toate sentimentele născute în tine. Tinzi să fii puțin egoist când refuzi să dai și altuia din debandada asta. Ți-am spus oare că sufletul nu e chiar atât de încăpător pentru a-l ocupa chiar cu toate prostiile? Loc pentru iubire când faci? Dar mai ales loc pentru bucuriile tale? Mi-ai dat un free trial din ceea ce pentru tine se rezumă la viață în doi. Mai ții minte? „Abia aștept să mă trezesc ca să fumez cu tine la cafeaua de dimineață”. Nu sunt o persoană matinală decât de forță majoră, dar abia am așteptat să-ți văd fața mototolită de somn la ora 5, în zori de zi. Și că tot veni vorba de asta, ai niște obiceiuri tare ciudate în condițiile în care la 5 te trezești ca să fumezi, sa bei cafea, să mănânci destul de consistent, iar mai apoi să te pui iarăși la somn până spre ora prânzului (în zilele în care îți permiți). Dar am ajuns să-ți „iubesc” ciudățeniile la fel cum tu mi-ai spus că-mi „iubești” stângaciile. M-am bucurat să te văd zâmbind zilnic și să fiu „captivă” în preajma ta, cu toate că trebuie să recunosc, ai și tu fumurile tale, dar nu vreau să crezi că nu te accept așa cum ești. Mă limitez în a-ți spune că prezența ta a devenit vitală, iar uneori mă întreb cât de bine o fi pentru că rău știu sigur că e, iar asta mi-ai spus-o și tu:

„Știu că risc ceva ajungând aici dar nu știu ce. Văd doar părțile bune și încerc să uit că există și unele rele.” Nu mă pot pronunța. Nu știu ce pierdem, dar sunt sigură că putem avea grijă ca alea rele să rămână deoparte, fapt pentru care te voi ruga să nu eziți în a mă căuta. Oricând, la orice oră, așa cum am procedat și eu.

Ți-am admirat fiecare gest îndeaproape, fiecare mișcare a degetelor pe cana de cafea, privirile blânde și furtunoase deopotrivă. Ți-am urmărit pașii spre camera ta în timp ce te pierdeai în întunericul holului. Adormeam în camera de lângă și mă trezeam vorbind cu tine:

„Tu dormi acolo sau ce faci? Vorbește cu mine!”

Și vorbeam până adormeam iar cu vocea ta în urechi, dar mai ales în suflet. Cât timp am petrecut alături de tine nu te-am visat, asta pentru că prezența ta îmi inunda realitatea în fiecare secundă. Chiar și-așa recunosc că eram contrariată de atât de multe gânduri. Îmi dădusei ocazia de a te descoperi așa cum ești, dincolo de ușile fumurii, dincolo de culorile aprinse, dincolo de totalitatea creată prin tine de tine și totuși împotriva ta. Te-am descoperit așa copil, dar matur. Ți-am simțit palmele într-ale mele încercând să-ți promit că va fi bine orice tu credeai că va fi rău. Și mi-ai dăruit siguranța și încrederea că după orice furtună iese soarele pentru că „nu are încotro”. Mi-ai zâmbit pe furiș și m-ai rugat ca nu cumva să-i supărăm pe cei din jur. Prietenia/complicitatea asta trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, intactă. „Să nu uiți asta! Promite că TU te vei menține pe linia de plutire!„. N-am înțeles de ce aproape că ai țipat pronunțând acel tu. Mi-a rămas întipărit gravitatea glasului tău în gânduri.

Revenind, zilele acelea au fost zile cu mult soare. Poate sună a clișeu, dar m-am simțit acasă. Mi-ai zis că așa trebuie să mă simt acolo unde mi-e inima și a fost momentul acela în care am conștientizat că inima mea era la tine. Teoretic vorbind. Și da, eram acasă.

Mi-a fost greu să plec de lângă tine și îmi este și acum deși revin des în haosul tau și a devenit o plăcere nevinovată să-mi încarc bateriile cu energia ta. Îmi place să te vizitez, să bem cafeaua împreună, să fumăm pe balconul înghesuit de gânduri. N-am văzut niciun răsărit împreună, dar avem câteva apusuri la activ și constat cumva că drumurile noastre sunt la linia de start, puțin peste un metru de viață. Vreau să te asigur că nu o să-ți dau drumul, oricât de haotic ai deveni cu trecerea timpului. Orice se poate clarifica. Trebuie doar să bei o cafea, să faci un pas înapoi și să privești înainte.

Eu voi fi acolo, în peisajul tău.

Montaigne russe.

Viaţa e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie să te uiţi inapoi…rişti să te ia amețeala. Trebuie să mergi înainte, înainte, înainte.. fără să-ţi pară rău de ce ai lăsat in urmă, pentru că, dacă a rămas în urmă înseamnă că nu voia să te insoţească în călătoria ta.. doar că ţi-a folosit şi acea bucată de stâncă pe care nu o mai poţi vedea; te-a facut să înţelegi, ţi-a dat elan.” –

Pentru primul avion pe care l-am luat fără a privi în urmă. Pentru că am fugit departe de trecut și l-am făcut să-mi piardă pașii în călătoria către viitor. Am pornit cu teamă, cu un nod în gât, cu „o să renunț curând”. M-am pierdut pe străzile vechi și înguste de pe lângă Bargello, m-am adăpostit de ploaia mai mult decât torențială sub cortina de la Gilli, mi-am lăsat grijile să zboare de pe esplanadă la ora apusului, atunci când paharul cu vin alb și culorile cerului îmi așezau liniște în suflet. Am învățat să pierd trecutul ca să mă pot bucura de prezent. L-am păstrat cât să-mi ofere elanul necesar pentru a stabili momentul ideal în care să mă pot impune în fața lui, fără prea mari regrete. Am știut că trebuia să iau deciziile pe cont propriu. Eram în lupta mea cu sinele împotriva amintirilor grele, a iubirilor neîmplinite, a scrisorilor fără răspuns. Atunci a fost clipa să plec; să-mi las sufletul să-și tragă răsuflarea și să pornesc către viitor.

Gândeşti instinctiv: cu cât mergi mai departe, cu atât ţi se va părea mai mic şi mai neînsemnat ce ai lăsat în urmă. Dar regulile perspectivei nu se aplică şi când e vorba de dragoste. Poţi să fugi o mie de mile, luni, ani de zile; ajunge să te întorci o clipă, să laşi un singur moment garda jos şi să te laşi învinsă de amintire, ca să-l găseşti acolo, frumos ca întotdeauna, cu ochii adânciţi într-ai tăi, cu mâna lui care încearcă să te reţină, cu barba nerasă de câteva zile care îţi zgârie pielea, cu gura lui care îţi străbate buzele, obrajii – străbate, da – pentru că dragostea are mijloace ciudate de transport” –

Pentru că nu am putut răzbi singură, pentru că pot fugi de trecut, dar nu mă pot feri de iubire. Pentru că el a fost acolo când m-am încăpățânat să-l iau pe nu în brațe și a avut grijă să-mi transforme toate negațiile în da: „Tu nu mă poți alunga din viața ta fără să-ți dorești cu adevărat ca eu să plec.” Îmi spunea el cu blândețe când mă îmbrățișa. Iar eu cedam căci acolo, la pieptul lui îi simțeam inima cum bate în tandem cu a mea. Îi simt lipsa când nu e aici, dar e aproape de sufletul meu, iar asta anulează orice distanță. E despre timp. Îl maximizăm când avem ocazia după care, o perioadă, ne bucurăm de tot ce am acumulat. El acolo, eu aici. Sau invers. Apoi împreună. E ca un montaigne russe. Ești sus, vii-n jos, te dă peste cap. Și nu e despre adrenalină. E despre curajul cu care privești înainte când pici, despre strânsul din dinți când știi că urmează un alt hop, despre amețeala tumultoasă cuprinsă într-o îmbrățișare la finalul cursei. Așa e și iubirea asta. Le am pe toate. Am prins curaj cu F. de mână.

Timpul fuge repede şi nu te anunţă, nu îţi spune că mai are un pic şi te prinde din urmă, iar apoi te depăşeşte.” –

M-a surprins de multe ori agilitatea timpului. Are noțiunile lui ciudate. Des l-am luat drept cadou – un dar primit ca tu să acumulezi cât de multă viață poți. Alteori e ca un vârtej. Te amețește, te amăgește, așteaptă să răbufnești, să te prinzi de jocul lui și să găsești cumva o cale de ieșire, căci nimic nu e mai rău în viață decât să rămâi prizonier al timpului. Ai de ales: ori te bucuri de el odată cu trecerea lui, ori îl lași să te depășească și să te sece de putere, luându-ți și micile bucurii. Am învățat să absorb energia timpului. Mă asigur că nu îl scap printre degete. E al meu. Mi-l dozez între prezent și viitor și încerc să nu greșesc prea mult. Sunt prea multe greșeli ca să le fac eu pe toate. Am tolba mea cu amintiri, cu erori, cu prieteni, cu întâmplări exclamative, cu întrebări retorice la care meditez alături de sufletele cu care m-am intersectat pe drumul meu către un acolo nedefinit.

Și e un drum lung. Faci față sau nu. Alergi cât poți, iar când ești frânt de oboseală , ține minte că mai poți puțin. Pe final, vă las cu un cântec vechi care spunea:

„Tu știi totul despre ce-i cu această viață, mie însă mi s-a-nchis ușa in față. Si stiu sa descopăr ceea ce nu e și mă pricep la asta mai bine decât tine.”
Și atunci, dă-le naibii de socoteli și de cifre. Știi să spui câtă dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu știi, nu?
Și atunci, dă-o naibii de matematică.
Inventează ceea ce nu există.
Pentru că ceea ce există aparține tuturor .
Dar, dacă reușești să găsești ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Și, dacă cineva vede ceea ce trăiești și tu nu-l lăsa să plece. Oprește-l! Trăiește povestea! Povestește!
Poveștile sunt ca oamenii.
Nu sunt făcute să trăiască singure.
Într-un colț al lumii este cineva care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta.
Uită-te în jur!
Acel cineva nu e așa departe.
E cealaltă jumătate a cărții.
Nu mai pierde timp scriind alte pagini…
Caută-l!
Restul îl veți scrie împreună.
Pentru că nu e nimic mai reușit ca doua povești ce se împletesc.”

Un an de tine.

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să mă îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni la momentul acela, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisoril, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

La un moment dat mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele, îmbrățișările, modul în care mă făcea să rămân de fiecare dată când voiam să plec.

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an printre mulți alții cu tine, dar unul diferit. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!

Lost and found.

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință sau puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?

2017, la final

N-a fost mereu bine. Au existat suişuri şi coborâşuri, am pendulat între da şi nu. Am rămas singură şi m-am regăsit acolo unde nu mă așteptam vreodată: în Oldies, la Marty’s, pe malul mării la răsărit de soare, în paginile unei cărți, în gândurile din paharele cu vin, în îmbrățişările din miez de noapte pe scările unui palat; sau acolo unde sufletul s-a simțit împăcat şi a dorit să mai rămână cu o secundă-n plus.

Am cunoscut oameni. Fel de fel de oameni. Unii au plecat cu primul tren, iar alții i-au urmat din cauza unui efect de turmă. Tind să cred că există un soi de selecție al „deşeurilor” în viața fiecăruia. Deşi mulți ți se alătură pe drum, nu toți vor rămâne până la destinația finală. Ceea ce e bine. Uneori doare, dar e în regulă. Nu ai nevoie de momeli, de prieteni de-o zi, nici de cei care par că au ceva de împărțit cu tine când de fapt nu e aşa.

Drumul a fost lung, uneori anevoios. Alteori l-am parcurs în paşi vioi încercând să fac abstracție de orice problemă care probabil mă frământa. Am reușit în egală măsură cu încercările eşuate. N-am contorizat prea multe vânătăi, dar sunt destul de persistente şi dispar mai greu. E destul de incert timpul în ceea ce privește vindecarea sufletului. Mai am de învățat la capitolul ăsta, dar mă mai ajută şi F. Că tot veni vorba de el, doar îi mulțumesc pentru că nu m-a certat atunci când am greșit şi a rămas atunci când trebuia să plece. Drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori. La început m-am speriat, dar am înțeles că are şi destinul legile lui. Începi să înțelegi altfel lucrurile când nu îți mai impui să te limitezi la anumite obiceiuri.

Toată călătoria prin 2017 a culminat cu frământările unei posibile rupturi; o ruptură între dorința de a te apropia de anumiți oameni sau de a-i îndepărta definitiv. Am ales să merg orbește, să cred şi să ofer o încredere nelimitată în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ticluit un plan ce se tot amână. Nu ştiu cum e cu practica „momentului ideal”. Teoretic o cunosc: „it’s always the right time”. În anumite circumstanțe însă, mai greu. Totuși, îndârjirea de a reuși e mare şi nu e loc de dat înapoi. Mai devreme sau mai târziu, toate drumurile se intersectează, iar de data asta nu e o excepție. Nu vreau să ajung să colind oraşe sau străzi cunoscute prefăcându-mă că nu-mi trezesc vreo amintire sau mai multe. Nu vreau să am regretul că am întors capul atunci când l-am văzut pe X venind în direcția mea, dar mai ales, nu vreau să renunț; la asta şi la un amalgam întreg de planuri şi idei schițate în minte. Îmi doresc să rămân cu o continuitate atunci când ceva se întrerupe. Ştiu că înțelesurile se bat cap în cap, dar pot asemăna asta cu o casetă de magnetofon. Când banda s-a terminat, deschizi dispozitivul şi întorci caseta. La fel şi-n viață. Vreau să am parte de o astfel de casetă, iar mulți vor înțelege la ce mă refer.

2017 – fără prea multe regrete, un an care a dat o altă formă existenței mele. Am înțeles că sunt momente în care trebuie să alegi răul cel mai mic; când trebuie să fii responsabil şi să cântăreşti bine opțiunile pe care le ai. De reținut că mereu există şi o a doua.

2018 – sosesc! Cu visuri, idei, planuri şi maturitate.

F. şi regăsirea mea

Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.

Din viata oamenilor normali

Nimic nu este întâmplător, iar fiecare întâmplare vine cu un motiv. Mai devreme sau mai târziu, în timp ce îți propui să bei o bere pe malul mării alături de oamenii normali din viața ta, conştientizezi că nu mereu totul va fi roz şi că planurile de azi nu vor fi niciodată în concordanță cu cele de mâine. Inevitabil o să ai obstacole pe care le vei putea depăşi printr-un sfat primit la ceas târziu în noapte sau printr-o îmbrățişare care îți transmite un „țin la tine”, „îmi pasă”. O să ai momente în care alergi prin ploaie supărat, când împarți un spațiu mic numit pat alături de alți doi prieteni încercând să te odihneşti măcar puțin. Te vei bucura de primele raze de la răsărit sau vă veți strânge fără motiv să vedeți un film…

Cercul nostru plăcut vicios numără multe amintiri: în vârf de munte, la poalele lui, pe o plajă din Constanța, printre picturi cu pene şi plimbări tardive la ore neadecvate prin parc. Am strâns lacrimi de bucurie, de tristețe, dar mai ales, am învățat să facem mai puține greşeli şi să nu le mai repetăm pe cele anterioare, iar morala s-a dovedit a fi întotdeauna benefică chiar dacă pe moment a durut „oleacă”.

Şi am priceput că nimic bun nu se poate întâmpla după ora 2 noaptea, că există câte un risc în orice, dar că trebuie să ți-l asumi în condițiile în care nu eşti matur degeaba. Am înțeles importanța unui act de identitate care nu semnifică doar o hârtie cartonată cu care te prezinți în diferite locuri ci şi o prezență obligatorie în buzunarul fiecăruia dintre noi. Am învățat să nu te bucuri înainte de vreme şi că uneori, ce-i prea mult strică (mai ales în cazul în care cineva are aşteptări de la tine).

S-au mai adăugat câteva fotografii şi momente de care ne vom aminti cu siguranță mai clar peste un timp deoarece încă suntem in prag de conştientizare. Ce avem noi reprezintă mai mult decât orice om normal îşi poate dori, iar când ajungi în punctul în care te regăseşti în povestea asta, înseamnă că eşti norocos şi că ai cei mai tari prieteni din univers. Uneori durează ceva până îi găsești, dar şi când se întâmplă asigură-te că împărtășiți acelaşi scop sau că vă leagă aceeaşi dorință şi stare de spirit.
Noi ne-am regăsit cumva, căci nu cred că nu ne-am mai întâlnit până sa ne dăm seama cât de multă viață putem fura împreună. N-a fost întâmplător ci exact de ceea ce avea nevoie fiecare pentru că bucuriile şi emoțiile sunt mai uşor de suportat când ai alături prieteni cu care te vei îmbrățişa şi țopăi la finalul unei reuşite. Pe noi ne bucură lucrurile mărunte care pentru alții nu reprezintă mare chestie.

Iar în astfel de clipe, când ai cu cine să alergi pe ploaie pe la concerte sau să aştepți ore-n şir doar pentru a schimba câteva vorbe cu un suflet cald, trebuie să fii recunoscător şi să zâmbeşti.

Mă chinui de ceva timp să sintetizez o idee destul de simplă. Am încercat să găsesc o definiție conceptului de „om normal” până în momentul în care am constatat că trebuie să pun doar semnul egal între noi şi această sintagmă. Şi „noi” nu reprezintă doar nişte copile care zboară de la un concert la altul când au ocazia. Noi suntem totalitatea gândurilor şi rezultatul unor sfaturi pe care le-am interceptat de-a lungul timpului. Suntem alcătuite dintr-o normalitate departe însă de cotidian sau de sensul de bază al acestui cuvânt. Ne definim prin nebunie şi visuri pe care sperăm ca într-o bună zi să se concretizeze la o bere undeva, posibil prin Centrul Vechi al Bucureştiului sau de ce nu, dincolo de granița cu România.

Mi-au rămas câteva vise de noapte în care făceam un popas pe câmpul cu floarea-soarelui în drum spre mare, când am nimerit la ziua de naştere al unui suflet drag sau când pur şi simplu se întâmpla să comandăm o pizza şi să stăm la poveşti sub clar de lună pe acoperişul unui bloc dintr-o locație necunoscută.

Şi nu ai habar ce te aşteaptă din punctul ăsta de vedere alături de oamenii normali din jurul tău cu care ai făcut un front comun spre împlinirea dorințelor. Visurile şi visele în cazul de față pot deveni realitate când te aştepți mai puțin. Uneori va trebui să luptăm, alteori le vom primi fără să le cerem măcar. Iar dacă uneori mai facem greşeli, o să fim capabile să ne asumăm răspunderea, să nu mai plecăm capul şi să acceptăm morala cu zâmbetul pe buze. La urma urmei de noi depinde 90% din reuşită. Celelalte 10 procente stau împărțite în mod egal între cei doi S. : S-ul principal şi Soarta.

To be continued…

Recapitulare.

M-am chinuit să păstrez anumite amintiri fără să le împărtășesc cu cei din jur. Le-am păstrat pentru zilele în care voi duce dorul lor şi voi reîncepe să răscolesc adânc după imagini, persoane şi discuții vechi. De-a lungul anilor am mai scăpat de povara unora dintre ele, altele în schimb, au dat buzna de curând şi par a fi mai lucide ca niciodată. Zici că fac parte din prezent, nu din capitole încheiate cu ani în urmă. Sunt colorate viu, deloc prăfuite, cu volum. Simt că vor să se facă auzite, întocmai cum spunea cineva: „Poveştile nu sunt făcute să trăiască singure. Povesteşte-le.”

Şi încet încet sunt cuprinsă de câțiva vapori de parfum. E un miros plăcut de iasomie cu nuanțe lemnoase. Nu sunt suficient de sigură că vreau să îmi aduc aminte unde am simțit adierea asta, la fel cum refuz să cred că un om mai matur decât tine acceptă să te uite din cauza unei nepotriviri de program sau fără să înțeleagă din privirea ta cum ceri de fapt ajutor. Mi-am promis la un moment dat că îți vou scrie şi poate e cazul să o fac acum. Îți mai aduci aminte nopțile la 17 ani în care vorbeam la telefon până dimineața şi adormeam zicând o frază fara sens doar pentru că visam? Îți aduci aminte cum am reacționat la primele întrebări la care ți-am răspuns când ne-am cunoscut prima oara la majoratul acela? Îți aduci aminte sau are vreo importanță faptul că am dat Chișinăul pe Brașov? Sau că visam să îți arăt priveliștea de la etajul 9 ție şi nu altcuiva? A fost ok să par eu scorpia şi tu cel vătămat doar pentru simplul fapt că refuzam să dau curs la ceva ce mi-ar fi provocat mie un rău în primul rând? A fost ok să pleci fără să apuci să auzi deznodământul poveştii? A fost… şi chiar şi după am încercat să dau de tine sau măcar de promisiunea ta de a rămâne prieteni la bine şi la greu, doar că tu ai început să ai alte priorități şi să uiți de cei dragi. Nu ştiu dacă are sens să îți reproșez asta după atâta timp, dar să ştii că amintirile nu se înapoiază cu un bilețel de „adio, rămâi cu bine”. Şi a fost urât să-mi dai tot pachetul înapoi cu scuza că nu îți mai aparțin, iar eu eram aia imatură căreia i-ai zis ca mai are de crescut. Acum nu mai doare decât faptul că trecem unul pe lângă celălalt şi avem impresia că ne ştim de undeva, doar că tu încă îmi porți pică pe o poveste căreia nu îi cunoşti finalul şi nici dedesubturile. Şi nici n-ai să mai dai vreodată nas în nas cu asta. Dar e ok. Tu ai un drum, eu altul și e clar că ele se opun acum pe veci.

Revenind la Chișinău şi la acei ani „petrecăreți” în care amicul Dima era un fel de Wade, îmi aduc aminte de atât de multe clipe încât dacă fac un pas înapoi mă întreb daca oare trebuia sa procedez altfel şi să nu amestec ura cumulată față de o persoană cu îndepărtarea de alți cincizeci de oameni frumoşi care au apărut rând pe rând în viața mea. Unora dintre ei ar trebui să le mulțumesc pentru că au semnat condica, cum se spune, iar pe alții ar trebui să îi contactez şi să le spun că aveau dreptate. Tocmai ce voiam să menționez numele unei persoane folosind doar inițialele, dar mi-am dat seama că cititorii acestui articol probabil s-ar duce cu gândul către altă persoană, fapt pentru care mă limitez în a-i mulțumi pentru serile de vară din cerdac şi poveștilor interminabile. Refuz să cred că m-am dezobişnuit de toate bucuriile sufletești acumulate în perioada aia. Părea totul atât de simplu şi eram lipsită de orice grijă. Nu mi-am dat seama când s-a produs schimbarea. Uneori e suficient să clipeşti şi să pierzi din vedere momentul ăla pe care îl aşteptai cu sufletul la gură. Sau, şi mai rău, să te pierzi chiar pe tine.
De la Chișinău am plecat de fiecare dată cu o valiză de amintiri. Fie că e vorba de un weekend petrecut la Vadul lui Vodă sau de serile de pe deal când se strângea lumea pentru „concertele” unplugged. Se cânta până târziu în noapte, se ciocnea vin de Cricova, iar clinchetele şi voia bună se auzeau până-n vale. Nu aveam semnalul bun la telefon şi nici nu mă aflam în vremurile când lipsa Wi-Fi-ului reprezenta o tragedie. Totul se rezuma la muzică, prieteni, vin şi poveşti de viață. Nici nu simțeai cum trece timpul sau poate că nici nu voiai să treacă. A trebuit să mă îndepărtez la un moment dat de etapa asta. Am lăsat în urmă plimbările prin parcul Ciocana, cafeaua cu lapte de la Muz, Valea Trandafirilor şi interminabilul drum spre „casă” pe Calea Orheiului. Am fost nevoită să fac acest pas ca să nu am remuşcări mai târziu. Şi în general, ca să poți fi împăcat cu tine, trebuie să îți asumi că într-un război pentru pace, cineva tot trebuie să cedeze. N-am să pronunț vreun alt nume şi nici nu voi numi persoana aia responsabilă de pagubele sufletești. El nu ştie cât ştiu eu. Dar îi mulțumesc pentru prieteni şi amintiri. Le voi păstra un timp scurt.

Nu neapărat în ordinea asta, a apărut un alt personaj în viața mea, prezență care m-a făcut să-mi pun sufletul pe hârtie lună de lună. Am scris pagini întregi în speranța că pot să echivalez distanța dintre noi cu emoțiile pe care ajunsesem să le simt datorită lui. Am învățat să ezit, să mă bucur de iluzii de scurtă durată, să înghit în sec la o cuprindere sau să mă prefac că e ok să trecem unul pe lângă celălalt fără să-mi sesizeze prezența. Şi am tot sperat şi m-am luptat cu mine pentru că EL nu ştia că eu asta fac pentru a-l face să înțeleagă ce simt. Nu ştiu cât timp a durat cu exactitate perioada asta. Cu siguranță aş avea prea multe de povestit şi tot nu ar reuşi cineva să priceapă cu adevărat. Fără să vrea, m-a învățat că „e timp pentru toate” ( fără să creadă în spusele lui ), că „orice e posibil dacă vrei” (dar nu şi ce voiam eu) … Deprinsem obiceiul de a-i scrie un mesaj de noapte bună aproape seară de seară. De cele mai multe ori, răspunsul sosea în zori de zi, iar dacă nu-l primeam, urma să zâmbesc fals tot restul zilei. Oarecum mă simțeam confortabil cu „ritualul” acesta. Îl simțeam aproape deşi habar n-aveam cât de departe putea fi. Eram mulțumită că avem amândoi ceva al nostru, fapt care mă făcea să mă simt în elementul meu.
Îmi aduc aminte că stabilisem şi o melodie pentru povestea noastră şi nu în mod întâmplător. Ne-am găsit în Oldies „aleatoriu”. N-am vrut inițial să dau ochii cu el deşi imi doream asta cu tot dinadinsul. Când inima şi-a făcut o doză de curaj, m-am apropiat de el. Nu pot să-mi aduc aminte ce am vorbit, cât am vorbit, nici măcar dacă am spus ceva prostesc. Am fost mulțumită să-i fur câteva îmbrățişări şi zâmbete. Le port şi acum în minte căci în suflet posibil dor. M-am bucurat să-l aud cântând la karaoke şi am ales de comun acord cu mine însămi piesa „Stand by me”. Dacă citeşti postarea asta, să ştii că ne aparține şi nu o poți folosi în alte scopuri sentimentale.
Cred că am reușit să trec destul de uşor peste toată povestea asta. Mai am remuşcări pentru faptul că probabil n-am făcut cât trebuia, dar consider că nu mai încăpea loc de încă un plus de insistență. Ce-i mult strică.

Acum e timpul să mă întorc cu vreo 12 ani în urmă, mai mult sau mai puțin pe vremea când vacanțele de vară se rezumau la dimineți cu zâmbete şi diverse jocuri. Pe vremea aceea aveam o firmă (teoretic vorbind). Era alcătuită din câteva pături înşirate prin curte, două bănci pe post de birouri, un telefon fix stricat cu număr de interior 521. Eram 3: Ioana, Andreea şi eu. Câteodată doar 2: Ioana şi eu. Câteodată alte două: Andreea şi eu. Ne aveam bine toate atunci când nu ne aveam rău. Eram copii şi de multe ori apăreau conflicte din cauză că una era mai rezervată ca alta sau că părinții uneia erau mai stricți decât ai alteia… ori pur şi simplu ne invidiam una pe cealaltă şi comentam aiurea. Au fost şi zile în care certurile se dădeau pe față: „E Andreea la tine? Atunci eu plec acasă”. Sau invers. Era amuzant sau cel puțin acum e. Şi cu toate astea, acum tânjesc după acel timp. Aveam activități care îmi ocupau toată ziua: de dimineață până la prânz scriam sau ne făceam temele de vacanță, iar apoi până la apus aveam de lucru la firma de modă/publicitate/productie tv din curte. La final de zi cam începeam să ne retragem fiecare, nu înainte de a pune la cale ziua următoare. Cam ăsta era ritualul zilnic. În weekend-uri Ioana pleca acasă şi nu prea ne vedeam. Pe Andreea în schimb, o aveam la o aruncătură de băț şi nu rămâneam niciodată singură. Am strâns multe amintiri împreună şi foarte puține poze (vreo 2-3 de la o zi de naștere sau Paşte… sau ambele) doar cu Andreea.

Timpul a trecut în zbor. Am petrecut aşa câteva veri şi niciodată nu am tânjit după mai mult. La un moment dat, a intervenit o ruptură între noi sau pur şi simplu ne-am maturizat. Am mai auzit-o pe Andreea strigându-mă la poartă pentru ultima oară cred că înainte să intru la liceu, iar atunci pentru a-mi cere un caiet sau o carte. Ne-am pierdut. Cu Ioana nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o îndepărtare bruscă. N-am mai ținut legătura decât prin like-uri pe facebook. Oarecum regret şi o zic cu lacrimi în ochi. În caz că citiți aceste rânduri cumva, mi-e dor de voi…

E ciudat cum ai universul într-o mână când ești copil şi îți permiți să îl învârți pe degete, dar după, cu cât creşti, cu atât devii incapabil şi stângaci şi devine prea imatur să te mai joci apoi. Îl scapi, de multe ori nu te mai uiți în urmă şi mergi pe drumul tău. E trist, dar e firesc să te desprinzi de copilărie. Important e s-o porți în suflet şi să nu o uiți. Eu n-am s-o fac şi nici nu pot.

Fără să păstrez vreo ordine cronologică în fluxul amintirilor, după ce m-am plimbat de la o poveste la alta, ajung în punctul în care mă regăsesc cu un alt eu. De data asta nu scriu decât pentru mine şi pentru că din când în când simt nevoia de a purta un dialog cu Wade. Am avut clipe de regasire cu el în cele mai neaşteptate împrejurări. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva îmi citeşte gândurile (am înțeles peste ani că asta era menirea lui).
Era o după-amiază ploioasă de iulie, friguroasă, cu tunete undeva în fundal. Stăteam la birou încercând să scriu câteva rânduri dintr-un articol anterior. La un moment dat, dă buzna în cameră, enervat peste măsură de starea mea de spirit puțin acidă.

„Îți faci bagajul şi te pregătești. Pleci mâine cu trenul de 10.45.”

Şi m-am bucurat pentru prima oară că am fost împinsă de la spate să-mi iau tălpăşița. Aveam nevoie de o escapadă. Urma să fie ultima vacanță în care mai urcam la balconul etajului 9 de pe Bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu. Revin des la amintirea asta pentru că inevitabil nu cred că mă pot despărți vreodata de ea. Am prins atâtea apusuri de soare printre nori şi vârf de munte încât mi-am agățat toate speranțele şi bucuriile copilăriei mele acolo, în spațiul acela limitat, dar totuși infinit prin ochii mei. Şi nu ai cum să uiți un colț de paradis când devine intangibil. Wade a încercat să facă mai uşoară trecerea de la copilărie la maturitate. Nu m-a certat niciodată şi m-a lăsat să greşesc ori de câte ori am dorit, suportând bineînțeles obligatoriul „ți-am spus eu!” (uneori mai insuportabil decât o morală). Dar făcând un pas în față şi privind spre trecut, constat că el a avut întotdeauna dreptate şi că aş face bine să-mi ascult mai mult conștiința de acum înainte.

Mergând mai departe pe calea care m-a adus în prezent, undeva, la un moment dat şi-a făcut apariția Alexandra cu care am împărțit bune şi rele. Anii s-au scurs rapid şi am adunat 2735 de zile, de amintiri mult prea multe ca să le înşir. Recunosc că uneori am greşit şi continui să o fac probabil, dar conflictele se sting repede. Am în minte câteva fotografii făcute la cursele de raliu din Sibiu, alte câteva prin Oldies şi Imperium, plus încă o mie pierdute în timp şi spațiu. Am păstrat pe lângă imagini prăfuite deja, idei şi planuri de viitor. Nu ştiu ce va urma, dar vreau să rămână în preajmă inclusiv la pensie. N-am ce să îi reproșez deşi am mai făcut asta până acum fără să vreau. La fel şi ea cumva. Mi-e colega de pozne, de apartament, de călătorie, de zâmbete şi de tinerețe.

Am început să scriu aceste rânduri făcând referire la persoanele din trecut, am adăugat câte puțin din prezent şi ar trebui să mă raportez oarecum şi la viitor.

La capitolul acesta o să îl includ pe F. şi tot ce ține de dorința pe care mi-am pus-o în momentul în care am lansat pentru prima oara un lampion de la malul mării. Sper că acel gând mic a ajuns acolo unde trebuie şi ca nu s-a pierdut în largul cerului senin. Ştiu că dacă ar fi să mulțumesc pentru curaj şi stabilitate emoțională, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui F. pentru toata maturitatea pe care am dobândit-o de când a apărut în viața mea. Nici Wade nu s-a încumetat să domolească un temperament aprins. F. nici măcar n-a încercat să mă schimbe. Habar n-am dacă şi-a dorit asta vreun pic. Mi-a „furat” toată negativitatea şi mi-a pus o doză mai mare de fericire fără să-mi ceară nimic la schimb. Mi-am dat seama de tot în clipa în care am simțit că l-aş putea pierde, în clipa în care nici măcar tipul căruia i-am scris romanul, nu mai provoca durere în sufletul meu. Atunci mi-am restabilit ordinea priorităților şi am ajuns să delimitez clar persoanele cărora le mulțumesc că au trecut prin viața mea de cele care vor rămâne pentru totdeauna lângă mine.

Și uite așa, după ce am făcut o recapitulare printre persoane și amintiri, e timpul să zâmbesc și să mă pun la somn cu conștiința împăcată.

More to come! 😇

24

Încă un an. Inițial vrut să scriu postarea asta pe Facebook, mulțumind tuturor pentru urări, dar mai apoi mi-am dat seama că am prea multe de spus şi nu aş fi vrut să trec cu vederea amintirile şi oamenii dragi din viața mea. Aşa că le mulțumesc mai întâi de toate părinților şi familiei pentru tot am învățat de la ei din aceşti primi 24. Le mulțumesc pentru amintiri, pentru sfaturi şi morala primită uneori; pentru momentele în care ajung acasă cu atât de mult dor în suflet.

Îi mulțumesc lui Sony care n-a mai prins aniversarea asta. Recunosc că a fost (puțin spus) trist pentru mine să nu o mai găsesc în culcușul ei din bucătărie. Am vrut să scriu despre Sony de mult timp, de când s-a dus, dar am aşteptat să mai treacă un timp ca să nu mă împotmolesc în lacrimi la fiecare cuvânt. Am sperat că timpul o să rezolve asta, dar nu a fost să fie aşa. Iată-mă acum, în timp ce mă chinui să scriu în plâns despre ea. E mai pustie casa fără ea. Am momente în care încă îi port de grijă. Intru în curte şi privesc țintă spre geam, acolo unde obişnuia să mă aştepte când simțea că mă apropii de casă. Dar pervazul e gol, iar atunci îmi aduc aminte că Sony nu e şi nici nu va mai fi acolo. Unii ar spune că „Eh, e doar o pisică.” Dar ea a însemnat mai mult decât atât.

Îi mulțumesc Alexandrei pentru că nu ştiu pentru ce să îi mulțumesc în primul rând: pentru cei 7 ani, pentru amintiri, în general. Ştie că deşi ne mai certăm din motive prosteşti, până la urmă nimic nu ar strica prietenia asta. Îi mulțumesc pentru plimbările prin Sibiu, pentru orele petrecute în gara din Brașov, pentru râsetele de la Dumbrăvița Bârsei şi pozele de la Codlea. Pentru drumețiile pe Muscel şi toate celelalte peripeții.

Le mulțumesc băieților de la Carla’s Dreams pentru zâmbete, versuri, îmbrățişări şi amintiri, pentru bucuria de a împărtăşi o cafea şi sfaturi utile pentru viață, iar cu ocazia asta vreau să adaug mai multe despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut în decursul ultimului an datorită lor. Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Andreea şi Teo au fost în vara anului trecut la audițiile de la X factor despre bătrâneii de care nu aveai loc nici să respiri. Multe luni mai târziu urma să asistăm la naşterea hashtag-ului #gatastop în cadrul unui eveniment mult aşteptat dereglat de câțiva stropi de ploaie insesizabili si impertinenți. Ne-am bucurat toate de un „concert” fabulos pe trecerea de pietoni din fața „clădirii impunătoare”, asta după ce ne adăpostisem vreo două ore de inundație, tornadă şi uragan, la o bere în Centrul Vechi. One of a kind 🙂 **To be continued after 6 of May 2017. Şi vă mulțumesc.

Îi mulțumesc lui F. pentru bluzele lui călduroase şi pentru vizitele neaşteptate şi în mare grabă. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi, planuri malefice şi discuții interminabile în miez de noapte.

Ar mai fi atât de multe de adăugat, dar uneori prefer să mai păstrez şi în suflet. Mulțumesc la toți încă o dată pentru căldură, prietenie şi poveşti.

Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci? Și nu, nu mi-e frică să-l iubesc. Nu acum și nu încă. Poate doar dacă o să ajung vreodată să mă tem de mine.

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune sub luminile orașului în care l-am regăsit.

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui.

F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta calm și optimism într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Ba chiar am vrut să îi dau motive să mă uite, dar s-a încăpățânat să stea. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic pe care îl am uneori deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc, că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1

F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.
”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă către centru. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

De la concertul lui F, in bucataria lui S.

”But I dont have it together, but I dont have it together…” Ah, bună S.! Ce mai faci? Scuze, dar tocmai ce îmi aduceam aminte de remixul nostru. Ai venit aici pentru că aștepți postarea despre tine, nu?
Mi-e frică să încep să-ți povestesc ceva ce tu știi deja, dar cititorii blogului încă nu te-au cunoscut. Mai întâi am îndrăznit să le fac cunoștință cu domnul F., iar acum vreau să te prezint și pe tine mulțimii, dragă S. Când m-am hotârât să scriu despre tine am zis ca nu o să-mi ia foarte mult. Aveam ideile clare și știam exact ce urma să zic. Acum când intru deja în subiect, mă pierd și nu mai știu de unde să încep. Să începem cu Sinaia, locația în care ne-am revăzut după vreun an aproape în care nici nu cred că ne-am amintit una de alta. Eu eram cu Lexie deja la concertul lui F. și te așteptam. Am stat ore întregi în picioare, iar la final, când s-a terminat, am luat-o la pas spre hotel. Tu erai undeva prin mulțime, alături de Ionuț. Ne-am așteptat unii pe alții în locații diferite până ne-am pierdut urma. Nu știam ce puncte de reper să ne dăm, fiecare dintre noi era derutat, lumea se plimba de colo-colo, pe scenă cânta încă cei de la Vama, era un haos total. Am ocolit parcul de vreo două-trei ori, ne-am dat la o parte de nu știu câte ori din calea unor bețivi, am alergat când ni se părea că vă vedem, am greșit cărarea până când…. până când ne-am întâlnit. În noaptea aia am cântat, am petrecut, am dansat, am țipat, am râs, am alunecat, am dormit, ne-am destăinuit, am descoperit că putem avea încredere unii în alții, pe scurt, ne-am dat seama că ne putem avea bine și că putem fi chiar bune prietene.
Iar acesta e doar începutul poveștii. Tu, cititorule, stai comfortabil în vârful canapelei, fă-ți o cafea cu lapte și spor la citit.

tumblr_nsmtoaEZcw1rv4wc4o1_500Nu ești deloc departe în clipa asta. Ești încă aici, cu noi, deși ne încearcă un sentiment greu de dor. Nu știm de ce. Niciunul dintre noi nu are habar. Tu ești chiar în bucătărie și ne pregătești arrancini în timp ce noi stăm în fotoliu și ne uităm la televizor. Când îți dai tu seama că prea frecăm menta, țipi la noi să venim să te ajutăm. Lexie se conformeaza prima, iar în secunda următoare deja e lângă aragaz amestecând în orez ca să nu se prindă de cratiță. După ce masa e servită, tu te așezi comod în sufragerie, îți aprinzi țigara și aștepți reacția din partea noastră: ”Ce bune sunt! Mulțumim!” Ne zâmbești copilăros și tragi primul fum. Te întinzi după telecomandă și apeși continuu până când dai de canalul 57. Paprika Tv. Din grădina cu varză a lui Jamie Oliver, la secretele lui Gordon, mai departe către rețetele Marthei Stewart care sigur îți vor ieși atât timp cât le respecți și nu în ultimul rând la emisiune penibile ale lui SweetBoy care habar n-are să facă diferența între o tartă și un cozonac. Dacă ar fi să-ți mulțumim pentru ceva ar fi pentru faptul că ești mereu prezentă atunci când unul dintre noi are nevoie de orice. Fie că e vorba despre un ciob în talpă, despre un piept de pui la grătar sau despre un banner, tu ai fost și ești și știm că vei fi mereu acolo, gata să ne ajuți. După cum spuneam, nu ești deloc departe: ești acasă la Ionuț și te joci cu Mau.
Nici acum nu știu de unde ai scos tu expresia cu ”Creepy Pasta” dar te aud în fiecare zi amuzându-te pe seama ei.
Știu că mai pe seară o să ajungi la mine la muncă și te vei duce să-i faci o vizită lui Peter pentru o cafea Indira. Știu că ai să mă aștepți împreună cu Lexie. Probabil își va face și Ionuț apariția și o să mergem toți acasă pentru că avem de făcut un proiect pentru Cat. O să dureze ceva până când ne vom îndura să-l facem. Orele or să treacă în zbor și deja va fi aproape dimineață când noi vom fi gata. Ai să te oprești la fiecare greșeală de-a lui Ionuț ca să-l corectezi și să-i zici ”de la început”, iar el o să reia fraza repetând  ”Arriva anche in Italia il nuovo fenomeno pop-internazionale…..”
tumblr_lmvw32cgy01qdkgpyNe este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești în mall Unirea și îți cauți o cămașă roșie cu negru, exact ca aia a noastră. Nu o să stai foarte mult și te vei întoarce acasă pentru că trebuie să faci niște cocktailuri, așa cum numai tu știi. Dacă ar fi după noi, am petrece în fiecare zi pentru că avem de ce. Suntem tineri, frumoși, plini de viață și după ce că avem una singură, s-o dormim și pe asta? Nu-i normal. Indiferent de greutăți, trebuie să fim optimiști că va fi bine. Mai rău de atât nu are cum să fie. Vom duce la bun sfârșit toate proiectele. Trebuie doar să ne implicăm puțin mai mult și să comunicăm între noi, să ne cunoaștem. Hai să ieșim mai mult. Ah,da! Și fără să mai mâncăm atâtea prostii că nu face bine. Prea multe grăsimi, sucuri și dulciuri nu fac deloc bine. Ne mai și văităm apoi că trebuie să ținem cură de detoxifiere.
N-a trecut mult timp de când ne-am văzut ultima oară. Parcă mai ieri ne adunasem cu toții într-o gară. Credeam că drumurile lungi cu trenul ne va plictisi, doar că remixul la piesa lui F. ne-a ieșit mai bine decât credeam, așa că am avut ce face în cursa lungă. Am împărțit ciocolățele nemțești, ne-am cățărat, am tras o grămadă de duble la filmări și am dansat pe stradă pe ritmul piesei ”Are you gonna be my girl” în timp ce Lexie și Ionuț cărau cumpărăturile de la Non-Stop. Ne aducem aminte de toate astea pentru că ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ai plecat până la Câmpina să-ți rezolvi o treabă mai veche cu niște acte. Ai să te întorci tot astăzi deoarece Raluca ne-a trimis niște bani să ieșim în oraș.
-Trebuie să ne apucăm de treabă și să realizăm un vlog. O să fie super-tare, ai să vezi.
-Dar de unde facem rost de numele nostru de scenă?
-Hai să încercăm câteva combinații. Ce zice de Scamy? sau de Csamy? Nu? CSI, CIA, SIA.
-Nu sună tocmai bine. Owlgirls? Mie-mi plac bufnițele. Da, da, știu… am înebunit. Atunci hai să ne gândim ce ne reprezintă pe noi.
-Uite, am ajuns în gară, trebuie să coborăm.
-Chemăm taxiul?
-Da. Unde-i spun să vină?
-Păi suntem aici la panoul ăsta pe care scrie Expres.
-Express Yourself! Hai să fie numele canalului de youtube! 

Și așa a rămas….

410861_nastroenie_kniga_tetrad_dnevnik_bloknot_risunok_1680x1050_(www.GdeFon.ru)

 

Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Niciodată nu vei fi prea departe pentru noi. În fiecare zi când ne vedem ne salutăm cu ”Hello” și ”Hello from the other side.” Vezi tu? Pentru noi ești acolo și aici în același timp. Faptul că ne salutăm în fiecare zi face ca existența ta să fie una palpabilă. Faptul că ești on the other side, reprezintă aceea distanță invizibilă pentru ochiul uman, dar vizibilă în suflet. N-avem de ce să ne oprim pe un pod în așteptarea unui avion roz pentru că n-ai să treci niciodată în zbor deasupra noastră. Nu avem de ce să plângem. Poate doar de bucurie.
Eu sunt la muncă acum, Lexie încă doarme, Ionuț are examen, Mau cred că miaună în așteptarea pliculețului cu hrană umedă, F. încă nu și-a găsit apartament, iar la librărie te așteaptă un TimTam cu peanut butter.  Asigură-te că ai niște Fonzies la îndemână, că ai sclipici pentru a scrie pe un banner fix așa: Nicky, Johnny & Cookie. Ajungem toți acasă pe seară.
Ne este dor de tine deși nu ești prea departe. Ești doar la o aruncătură de băț pe Google Maps. Ești acasă, în timp ce noi hoinărim prin anotimpuri către casă și către tine.
#AMR7

Scrisoare de la F. printre altele…

Dragă Cris,

Scrisoarea mea e diferită față de rândurile tale. Mie îmi e dor și nu mă tem să-mi calc pe orgoliul de bărbat pentru a-ți recunoaște asta. Dacă te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine, eh bine, răspunsul este unul simplu: de curaj. Nu că ai avea tu curaj, ba chiar îți lipsește din plin. Dar ai ceva ce doar în ochii tăi am putut să văd. Ți-ai păstrat copilăria, iar maturitatea și anii care au trecut pe lângă tine nu te-au schimbat. Nu ești genul care să mă copleșească cu sute de mesaje sau care să se agațe de mine doar pentru că… pentru că! Tu ești tu, cuminte, alteori rebelă cu nebunelile tale greu de înțeles, iar în lumea noastră existăm doar noi doi și nimeni altcineva, iar asta mă bucură nespus de mult. Mă mai bucur de secretele care ne leagă și promisiunile pe care la un moment dat, ni le-am făcut.
Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici și de felul în care îmi ții fața în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să să-mi spui pe un ton alintat că sunt rău. Mi-e dor de tine dimineața, atunci când, îmbrăcată în tricoul mea,obișnuiești să pui stăpânire pe bucătărie și să-mi interzici intrarea până când nu pregătești micul dejun în felul tău: cu tacâmurile aranjate perfect în linie și cu nelipsitele flori parfumate din glastra de pe mijlocul mesei. Îmi place să-ți urmăresc mișcările somnoroase, să te văd cum te enervezi când dă cafeaua în foc. Ești frumoasă când te enervezi. Mi-e dor de fardurile tale înșirate pe noptiera mea, de periuța ta de dinți de pe etajera din baie… Mi-e dor de modul în care îmi invadezi spațiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopți la rând. Ești autostrada mea spre fericire. Mi-e dor de copila care plânge mereu când se gândește la orașul ei drag doar pentru că amintirile de odinioară sunt localizate acolo. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie și de felul în care nu recunoșteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor de momentele în care ne trezim și ne cuibărim în vârful canapelei albe din sufragerie doar pentru a ne bea cafeaua, jurând că e una dintr-acele zile în care nu o să ieșim nicăieri, dar la final ajungem să ne dăm seama că deja am parcurs kilometri întregi. Mi-e dor să ne plimbăm ore-n șir fără să avem vreo destinație anume, să cutreierăm orașul în lung și-n lat fără să ne gândim că e târziu, că ne e foame sau frig. Lângă tine mi-e bine și nu duc lipsă de nimic când suntem aproape. Mai greu cu timpul care ne desparte și care pune mereu piedici. Dar nu mă tem, știi? Nu mi-e frică de ce o fi să fie pentru că inevitabil totul va fi perfect pentru noi doi. Simt asta și mai presus de orice, o cred! Mi-e dor să te iubesc din nou și promit că nu mai lipsesc atât de mult….
Cu drag, F.”

photo492

După cum vezi în această scrisoare, dragă Wade, am impresia că de la un timp mă lași să-mi fac de cap și nu-mi prea place. Trebuie să fii mereu prezent acolo, să mă susții atunci când fac vreo gafă sau când vreau să fug din calea Destinului. Eu încerc să-mi repar greșelile pe cont propriu, dar nu prea mă descurc, iar sfatul tău e întotdeauna binevenit, chiar dacă mai fac eu nazuri și nu vreau să te ascult. Știu că în cazul de față mă contrazic singură, știu că am fost delăsătoare și am trecut cu vederea peste niște aspecte importante, dar am crezut că nu e atât de important pe cât pare. Mai ții minte când m-am întâlnit cu F. la Rammer Jammer? Era una dintr-acele seri în care nici dacă mă amenința cineva cu cuțitul nu aș fi ieșit din casă. Dar așa a fost să fie destinul. Undeva a fost scris să ne vedem în seara aia. Motivul? Nu-l știu, dar sunt sigură că nu a fost nicio coincidență la mijloc, drept urmare, de fiecare dată când mă gândesc la trecut, aia e prima amintire care-mi vine în minte.

Sunt momente în viață care te marchează. Nu te aștepți la ele, dar se întâmplă fix atunci când nu-ți dai seama. Nu le conștientizezi în clipa respectivă. Ai impresia că e ceva normal, care e menit să se întâmple doar pentru faptul că tu trăiești acel eveniment. Nu te-ai întrebat niciodată de ce ai ales ca locație de întâlnire punctul X sau de ce persoana Y te-a invitat la cafea. Ai răspunde că habar nu ai și că astfel de chichițe nu sunt deloc importante. Ai râde și ai ridica din umeri ca și când m-ai lăsa pe mine să răspund în locul tău. Nu voi putea niciodată să-ți răspund pentru că eu nu am procedat așa. În seara în care am pornit în viteză spre Rammer Jammer voiam să mă întâlnesc cu tine, Wade. Nimic altceva. Voiam să te îmbrățișez după atâta timp în care nu ne mai văzusem. Voiam să-mi dai un sfat, să vorbești cu mine. Să-mi zici că totul va fi bine și că o să ne bem cafelele cu lapte împreună în fiecare dimineață, pe plajă. Veneam la tine cu un scop. Îmi era dor de tine. Vrând-nevrând, întâmplarea a făcut ca acolo să-l cunosc pe F. și să ajung să-mi petrec timpul cu voi doi. Ai avut dreptate, n-aș fi putut singură, doar de capul meu într-atâția necunoscuți. Am apreciat în fiecare clipă faptul că destinul mi-a pus în cale doi prieteni de nădejde.

Dar revenind pe subiect, după cum vă spuneam, nu noi alegem momentele, ci ele ne aleg pe noi. Fie că F. vine în vizită în diminețile în care sunt liberă doar pentru a lua micul dejun împreună sau pentru a ne uita la un film, nu e un fapt pur întâmplător. E ceva mai mult de atât. E o alegere pe care o facem amândoi și care ori ne va aduce amintiri plăcute ori ne va arunca prietenia într-o altă dimensiune. Vezi tu, aici nu ține de legile gravitației și nici de vreun alt principiu al fizicii. Ține doar de gândirea fiecăruia și de modul în care alegem să ne trăim viața. Uneori poate fi doar asta, alteori poate fi tot universul care complotează împotriva ta…. sau a voastră. F. este un prieten de nădejde. Pot apela cu încredere la el atunci când nu-mi găsesc astâmpărul, iar dacă este 3 dimineața, nu se supără să-l chem să mă ia de acasă pentru a da o tură cu mașina ca bezmeticii și pentru a prinde răsăritul împreună la drive-in. Atât timp cât este în oraș, o va face cu bucurie, iar eu nu pot decât să mă bucur că îl am alături în clipele în care mi-e greu să fac față problemelor de una singură. Cu toate astea, pe noi doi nu ne leagă decât o frumoasă prietenie, deși Wade e de altă părere pe care și-o susține încă din momentul în care F. mi-a dăruit acel trandafir. Încerc să-i scot ideile astea din cap, dar mi-e imposibil atât timp cât și F. tinde să vadă lucrurile în același fel. Numai eu vreau să neg alegerile Destinului și mă împotrivesc de fiecare dată când simt că vreau să-i dau dreptate lui Wade. În asemenea momente îmi vine să las totul și să fug cu prima ocazie pe care o am în brațele lui F: acolo unde mă simt bine. El știe că a devenit slăbiciunea mea și că e unul din gândurile cu care mă trezesc dimineața.
Da, da, sigur… pentru Wade aceste sentimente sunt egale cu o idilă romantică.
”Iar tu te încăpățânezi să crezi că nu e așa pentru că nu vrei să te complici.” , adaugă Wade într-un mod ironic, săgetându-mă cu privirea de la colțul ușii.
Fie, poți s-o iei cum vrei, doar că vreau ca tu, dragă Wade, să înțelegi că F. e tot ce mi-aș putea dori în viața asta și acel ceva pe care nu am cum să-l am vreodată. Prefer să nu mă complic, într-adevăr. Refuz să-ți dau dreptate și poți trece și tu cu vederea că ți-am mărturisit asta. Mă simt mai confortabil în fotoliul meu și mi-e perfect să-l privesc pe F. cum îmi zâmbește jucăuș de pe canapeaua de alături decât din același pat.

Wade nu e convins de ceea ce spun. Știe că în mintea mea, răspunsurile sunt cu totul diferite. Știe că aș fugi în lume chiar în această clipă alături de F. Știe că întâmplarea ca noi doi să ne cunoaștem nu a fost accidentală.

”Draga mea, eu nu îți arunc în cale oameni noi doar pentru a face cunoștință cu ei și atât. Probabil nu vei înțelege niciodată că două persoane nu se vor întâlni niciodată din pură coincidență. F. nu e o simplă literă, nu e un simplu om care a pătruns în viața ta doar de dragul de a fi o prezență și un număr în plus în agenda ta telefonică. F. este persoana aia care te-ar putea schimba, care ar fi alături de tine de fiecare dată când ai nevoie. F. nu ți-ar reproșa niciodată faptul că ești prea copilăroasă sau că e timp destul pentru orice. F. ar folosi toate minutele și orele pe care le are la dispoziție doar ca să-ți zâmbească de la geamul unui tren atunci când este în deplasare. Nu vreau să crezi că e cel mai bun, dar pentru tine e perfect. Împărțiți aceleași gânduri și planuri de viitor, știți să fiți unul lângă altul atunci când vreunul din voi are nevoie de ajutor și niciodată nu vă pierdeți cumpătul atunci când vine vorba de a lua o decizie importantă. Nu vreau să te arunc în brațele lui, chiar dacă acolo te simți tu cel mai bine. Vreau doar să te fac să înțelegi că negarea unor sentimente poate să-ți dăuneze. Acum că mi-am spus părerea, te las să-ți continui pledoaria.”

Am momente în care îl privesc în tăcere admirându-i trăsăturile feței. De fiecare dată când îmi zâmbește simt că acest gest al lui are un scop precis. Sunt fericită în preajma lui, iar el îmi amintește mereu că am o sclipire în ochi care ar vrea sa spună ceva. Mă îndeamnă să o fac, indiferent de ce s-ar putea ascunde în sufletul meu. Îmi spune să nu mă tem de nimic pentru că el o să aibă grijă ca eu să fiu bine. Ca totul să fie bine… Se uită la mine cu blândețe și-mi zâmbește, iar lumea mea o ia razna și-ncep a-mi ciocni gândurile între ele doar doar s-ar mai risipi câteva. În astfel de clipe simt că vreau să-l iubesc și să nu mă mai desprind din brațele lui, iar Wade îmi tot atrage atenția că pentru a putea fugi din brațele lui trebuie să mă las mai întâi îmbrățișată.

Later Edit: Oldies night

Serendipity cu F.

Ți-am spus că încă mă chinui să termin cartea pe care ți-o scriu? Chiar și acum când e ger afară și când îmi înec gândurile într-o cafea cu lapte mă gândesc la cum ar fi fost dacă… cum ar fi fost daca erai tu aici acum și nu altcineva? Cum ar fi fost dacă n-aș fi stat singură cuc într-un apartament cu trei camere și un hol lung de 12 metri? Sau cum ar fi fost dacă stăteai cu mine… S-au întâmplat atâtea în ultima perioadă încât și eu m-am pierdut în detaliile de zi cu zi. Wade vine în vizită aproape zilnic, în special în primele ore ale dimineții, atunci când nu are treabă la Rammer Jammer. Am noroc cu el și cu F. Sunt singurii care se mai sinchisesc să îmi bată la ușă și să-mi țină companie.

3-12-2013-brandi-burkhardt-rammer-jammer

Ah da… Am uitat că tu nu ai făcut cunoștință cu cel de-al doilea personaj. Pe F. l-am cunoscut într-o seară de august la Rammer Jammer. Sosisem aici de câteva ore și mi-o luasem în cap. Voiam să te uit, așa că singura soluție era să pun piciorul în propriul meu prag și să o iau de la capăt. Mi-a fost greu la început pentru că sunt reticentă de felul meu. Nu vreau să mă atașez de persoane ca mai apoi să sufăr. Într-o fracțiune de secundă în care am simțit că vreau să mă gândesc la tine, m-am impus în fața conștiinței mele. A fost momentul în care mi-am retezat părul până la umeri și l-am răvășit, acoperindu-mi capul cu pălăria lui Wade, am schimbat hainele sport cu o pereche de pantaloni negri scurți, un tricou alb și o cămașă în carouri înnodată în talie, iar adidașii au fost înlocuiți de ghetele cu toc înalt. Am luat mașina parcată în fața casei și am condus până la Rammer Jammer, fără permis de conducere. Am intrat direct în local, fără să mă uit în jurul meu. Doar eram acasă la Wade și îmi permiteam orice. Am urcat pe scenă, făcându-i semn lui Wade să amplifice volumul. Urma piesa celor de la Nickelback – ”Photograph”.
F. era acolo, la o masă din primul rând. I-am zâmbit fugitiv de câteva ori, iar el mi-a răspuns în același mod. Când m-a zărit, Wade a venit direct la mine și m-a îmbrățișat, urându-mi bun venit. Ne-am așezat să bem un whiskey. Am mai povestit vrute și nevrute, după care, în mod surprinzător, mi-a făcut cunoștință cu F. De altfel, s-a oferit să mă conducă acasă având în vedere faptul că mă amețisem puțin de la alcool și nici nu aveam permis de conducere. L-am refuzat și am apelat la Wade.
”De ce nu ai acceptat?” m-a întrebat când am ieșit de la Rammer Jammer.
”Pur și simplu nu am chef să discut cu nimeni”, i-am răspuns eu pe un ton sec.
”Știu și eu… ești cam singură pe aici. În afară de mine nu ai pe nimeni și știu că nu prea vrei să îți faci cunoștințe noi, dar ar fi bine. F. e chiar o companie plăcută și cred că v-ați înțelege de minune.” Wade avea dreptate. Chiar nu eram dispusă să fac față singurătății de una singură. Dacă a fost ceva pur întâmplător sau nu, habar n-am. Un lucru e cert, iar asta o știm cu toții: persoanele apar în viața ta cu un motiv (așa cum de fel și tu). Încă nu m-am lămurit dacă motivul lui este să mă facă să râd zi de zi sau unul cu mult mai întemeiat. A doua zi m-am întâlnit cu F la Etaj fără să mă gândesc că l-aș putea găsi acolo. Am schimbat câteva vorbe, ore poate.

Știam că nu va putea să fie mult timp în preajma mea. Era ocupat cu concertele lui și avea să plece din România cât de curând. Aș fi putut să fiu ca o albinuță și să zbor cu el în lung și-n lat prin lume, dar nu voiam să amestecăm treburile. Mi-a promis în schimb că de fiecare dată când va fi liber, va veni în vizită. Ne-am apropiat foarte repede și am început să fim părtași la tot felul de nebunii despre care o să povestesc cu altă ocazie. De când s-a ivit oportunitatea de a sta pentru o perioadă de timp la Sibiu, Wade și F. au decis să îmi facă vizite neașteptate cât mai des, așa că am început să mă obișnuiesc cu apariția lor pe nepusă masă.

Dar să revenim la subiect. După cum spuneam e foarte frig. E ger. Mai că n-aș ieși din casă dacă F. nu insistă atât să ne pierdem prin oraş la ceas târziu sau dacă lui Wade nu îi arde de cumpărături. În rest, totul se desfășoară normal pentru mine. Alerg de colo-colo cu picioarele în zăpada cea mai mare încercând să-mi croiesc drum către stația de autobuz, iar după o zi lungă, fotoliul din sufragerie devine cel mai bun prieten al meu. Fotoliul și un pahar de vin alb…

Acum mă odihnesc puțin. E ziua mea liberă. Stau în vârful patului cu picioarele într-o pereche de șosete roz cu mov, croșetate manual. Tocmai ce le-am primit cadou de la cea mai bună prietenă a mea. Au fost împachetate sub formă de prăjiturică, să nu uit niciodată că în fond, tot aceeași Cookie am rămas.
Înghit în sec și sorb ultima gură de cafea simțind cum toate amintirile petrecute în sânul familiei vin buluc în capul meu și se rotesc și se învârt până când sunt cuprinse chiar ele de amețeală, iar mai apoi, se sting… Sunt stinse chiar de soneria telefonului. Zâmbesc… Mă așteptam la apelul lui F. Îi răspund pe un ton somnoros, iar în felul lui agitat de a fi, mă face să mă desprind de melancolia creată în jurul meu.

-Hai că nu e timp de stat în casă. Ai văzut ce frumos ninge? mă ademenește F. ca să ies din casă.
Îi zic că nu prea aș avea chef de ieșit, că mi se pare foarte frig și pe lângă asta, ar trebui să pregătesc ceva de mâncare.
-Tu abia că știi să faci cartofi prăjiți. Hai să mâncăm în oraș. Mergem să bem ceva undeva… Vedem noi!
Acesta este F. Așa e de când l-am cunoscut. El m-a învățat că masa luată în oraș poate deveni un motiv pentru a ieși din casă, la fel ca și plimbările lungi prin zăpadă.

-Hai că ajung într-o jumătate de oră la tine. Ai timp să te pregătești. Îmbracă-te gros că e frig afară. Ia-ți mănușile.
N-am cum să-l refuz, mai ales când mi-o servește direct pe tavă, făcându-mă să înțeleg că trebuie neapărat să accept.

Când sosește în pragul ușii îmi afișează acel zâmbet molipsitor care îți redă cheful de distracție chiar și după o zi plină de muncă. Îmi aduce aminte să nu uit mănușile. Închid ușa și coborâm. Termometrul indică -8 grade. Zâmbesc ironic, iar el propune să mergem să bem o cafea sau orice altceva cald. Apreciez gestul lui de a părea că mă protejează.

Străzile sunt pline ochi. Toate magazinele la fel. Oriunde te uiți în jur vezi oameni și oameni: agitați, relaxați, în pragul disperării, înfrigurați, alții care habar n-au ce doresc și încotro vor s-o apuce, oameni care sunt în întârziere, care alergă în toate direcțiile pentru a ajunge la întâlnirea aceea care le-ar putea schimba viața. Mașinile se grăbesc și ele, fiecare spre o altă adresă. Orașul freamătă pe ”All I want for Christmas is you” și pe ritmul zăpezii care scârțâie sub picioarele trecătorilor. Printre pomii ninși se întrezăresc la ceas de seară steluțele și beculețele atârnate de toate cablurile posibile. De aici, din turn, totul pare diferit prin ochii mei. E atmosfera aia din Serendipity, aia pe care am visat-o alături de cel pe care îl voi iubi toată viața.
Ne așezăm într-unul din punctele înalte de unde poți privi totul. Mă aplec peste balustradă, iar F. mă trage înapoi de teamă să nu pic. Îi zâmbesc și mă cuprinde cu brațele. Nu e exact povestea pe care mi-am închipuit-o, dar mi-e bine. Sunt acolo: la granița dintre amintirile pe care aștept să le am peste ani și ani alături de tine și prezentul. Mă întreb oare care variantă e mai plauzibilă. Wade mă privește din mijlocul patinoarului afișând un rânjet ironic și îmi subliniază prin linii trasate cu patina în gheață cuvântul PREZENT. Mă frec la ochi încercând să scap de propria mea conștiință.

-E atmosfera aia… spun eu pe un ton aproape șoptit.
-Care? mă întreabă F. apropiindu-se de urechea mea.
-Serendipity…Mi-aș fi dorit să fie aici, cu mine, dar în schimb ești tu… Nu că n-ar fi bine și-așa…
Văd cum se întristează și poate n-ar fi trebuit să zic nimic. Vezi, Wade? Mă faci să stric buna dispoziție.
”Rectifică!” se aude o voce din mijlocul patinoarului.
-Mă bucur că ești lângă mine azi. Nu vreau să crezi că nu mă simt bine în preajma ta. La urma urmei, ești singurul care mă poate înțelege. E greu când lipsa unei persoane e compensată de prezența alteia. Pare mai ușor, dar nu e. Oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni. Mi-ai spune să trec mai departe, să uit, s-o iau de la capăt, de la zero. Ai dreptate, da. Nu or fi toate posibile aici, dar ar trebui să îmi fie mai ușor, nu?

După un timp în care niciunul din noi nu scoate vreun cuvânt, F. îmi propune să mergem să mâncăm ceva. Ne alergăm cu greutate prin nămeți până când, într-un final ajungem la localul lui preferat: Lili’s. Până să vină cafeaua ne pierdem în priviri. Niciodată nu l-am simțit așa de cald. Îmi spune că se bucură să fie lângă mine în clipa asta și îi cuprind mâinile într-ale mele. Îmi zâmbește așa cum numai el știe s-o facă și trebuie s-o recunosc chiar și-n fața ta că modul lui e perfect. Vezi tu, fiecare are ceva care îl face special. Tu pătrunzi pe oricine cu o simplă privire, iar el cucerește totul cu un zâmbet. Asta îl clasează pe un loc fruntaș în fața mea. E felul lui de a fi și mă face să mă simt ca o îndrăgostită când sunt cu el, ceea ce tu nu m-ai făcut să simt până acum deși încă sper ca fraiera. F știe că e slăbiciunea mea și nu încetează să-mi trimită câte un surâs oacheș atunci când vede că mă pierd cu firea. E destul de greu să nu fiu eu când e cu mine. Pentru simplul fapt că am ajuns să îi intuiesc gândurile, știu că alături de F. n-aș avea de ce să mă ascund vreodată. De la o masă alăturată, printre ramuri de brad, Wade se uită la noi ca și când asta ar fi opera lui și e mulțumit de orice rezultat. După o seară lungă mă conduce acasă. Ar îndrăzni să mă sărute și eu l-aș lăsa fără să fac vreun pas înapoi. Cu toate astea….

Suntem în Sibiu și e magic. Știu că sună a clișeu, dar dacă ajungi aici, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, ai să înțelegi de ce o țin lanț cu atmosfera din Serendipity. Mai întâi de toate trebuie să te pierzi ca mai apoi să te regăsești. Nu m-ar deranja să împart cu F. tot ce am în clipa de față. E posibil să nu am nimic și totuși să-mi doresc să-i dau totul fără să stau pe gânduri. F. știe ce înseamnă prezența ta în viața mea și totuși nu vrea să plece de lângă mine. Știe că dacă aș da de tine, prietenia noastră s-ar răci. El îmi garantează că nu e așa, dar eu nu știu dacă să-l cred sau nu. Deși mereu a fost sincer…
Mă pierd ca să mă găsească în mulțime, așa cum mi-aș fi dorit să o faci tu dacă ai fost aici. Sau ce-ar fi dacă te-aș căuta eu, cum s-a întâmplat de fiecare dată prin gări la ceas de seară? Te-aș căuta la Cafeneaua Nod cu gândul că mă aștepți tăcut la fereastra cu pisici. M-aș bucura să aflu că îți aduci aminte de promisiunea pe care mi-ai făcut-o cândva. Eu n-am uitat și n-am s-o fac prea curând.

Ne așteptăm unii pe alții în mulțimea asta care nu știu încotro se duce. Avem mii de întrebări fără răspuns și tot cam atâtea răspunsuri la care nu găsim întrebarea potrivită.
Te regăsești și tu, nu?

Mă desprind de peisajul acesta, îmi iau rămas bun de la F. și promitem ca data viitoare să ne distrăm și mai mult. Îi promit lui Wade că n-am să mai fac figuri atunci când unul din ei va apărea în prag și îmi va spune că vrea să înotăm prin zăpadă.

Dragă F.,
Am să te aștept cu vin fiert și cu prăjituri cu multă ciocolată.
Pe curând…

Povesti la foc de tabara

Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)

Această prezentare necesită JavaScript.

photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru

Casa Calfelor, Sibiu

În momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.

Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!

Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele 🙂 Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2. Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte să trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.

11910101_1844927585733644_1851909874_n

Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.

Și timpul trecea și trecea și trecea….

Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers… Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)

Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.

”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.

Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.

Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.

Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…