Arhive autor: Cristina Cîrstea

Despre Cristina Cîrstea

Wanderer. Dreamer. Blogger. From Romania ✈ the world. writing my deep thoughts Italic.

Cookie si fantomele

Publicat pe de
Răspunde

E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

 

Jurnal de prietenie

Publicat pe de
Răspunde

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

Iunie la miezul nopții.

Publicat pe de
Răspunde

E o noapte agitată de iunie, dintr-o vară ce se anunță diferită. Cumva ne-am trezit din hibernare după ierni friguroase și obositoare în care sufletul a preferat să înghețe. Dincolo de ferestre, furtuna se dezlănțuie ca și când ar vrea să stingă focurile din timpul zilei, iar pe ritmul ploii care bate în geam, îmi bate și inima.

Degetele lui prin părul meu răvășit și privirile noastre care, pentru prima oară după mult timp incert și haotic, transmit siguranță. Brațele lui care mă cuprind cu calm și desprind subtil din mine îndoieli și regrete. Buzele lui care îmi sărută zâmbetul și o atingere timidă pe umărul gol. Îmi răscolește prin amintiri cu o blândețe pe care am căutat-o în ochii celor care n-au înțeles cum funcționează iubirea. Se agață de toată ființa mea, iar eu îl las pentru că știe cum să vindece răni din trecut fără să întrebe cine sau ce le-a provocat.

Și îl descopăr aici, pe canapeaua din sufragerie, departe de lumea dezlănțuită de furtuna care pare să destrame forfota cotidiană. Descopăr un el necesar mie, un el cu care de azi pornesc la drum spre viitor fără teama zilei de mâine. Și l-aș ține o viață și încă puțin lângă mine de-aș putea fără să mă tem de nimic. Nu-mi trebuie curaj să-l iubesc deși până la el, am pendulat constant între da și nu adunând regrete în loc de bucurii. E diferit, iar unele iubiri nu necesită deloc curaj când simți că ai găsit pe acel cineva care trăiește prin tine, cu tine și care te împacă numai printr-o atingere. Mi-e pace și dezordine ordonată. Mi-e tot.

Prin draperia trasă intră discret o rază de la un felinar stradal, iar cearșaful e încă rece și neșifonat de gânduri. Ne privim în întuneric și totuși vedem dorința imprimată pe retine. Vedem stângăciile, temerile, dezastrul din noi. Mă cuprinde strâns și imi dau seama cât de mult l-am așteptat. În îmbrățișarea lui mă simt acasă. Cumva, ne-am aparținut reciproc din totdeauna. Aș putea certa timpul care ne-a condus orbește ani la rând pe drumuri diferite; timpul, care ne-a aruncat voit în brațe greșite, în priviri ce nu transmiteau nimic. Ne-am putea certa pe noi care am ezitat să ne iubim de teamă că poate nu merită încercat. Sau am putea mulțumi celor care au văzut frumosul din noi și ne-au împins să acceptăm necunoscutul, să recunoaștem dorința. Ori am putea să ne iubim fără să mai căutăm răspunsuri la întrebări pe care nu ni le mai punem de ceva vreme.

Acum sunt liniștită, iar timpul e de partea mea. În răcoarea nopții și pe muzica ploii ce cântă la pervaz, mă las în brațele lui și mă abandonez acolo, lângă inimă. Degetele i se plimba nestingherit pe spatele meu, iar ochii cer confirmări. Îmi ridic privirea și mă pierd într-a lui. Îl sărut scurt în loc de aprobări inutile. Știe ce vreau și ce provoacă în mine dincolo de orice atingere. Iar de aici, cuvintele nu-și mai au rostul. Restul poveștii se scrie de la sine prin palmele noastre împreunate care ard orice silabă. Lipsiți de remușcări și gânduri, amețiți de vinul roșu și parfumul ploii, ne rătăcim în patul rece lăsând ca zorii zilei să ne găsească împreună sub o pătură.

Cafeaua de dimineață, ochii tăi negri, tu.

Numeste-o cum vrei

Publicat pe de
2

Cineva m-a luat de mână la ora asfințitului și m-a dus să văd cum e construită fericirea. Sub culori de foc și o adiere plăpândă, cu o privire aproape părintească, mi-a spus așa:
”Fericirea e pentru oameni încăpățânați; pentru oameni care nu renunță ușor la alți oameni. Căutăm fericirea la fel cum își căuta bunica din poveste ochelarii : îi căuta peste tot și de fapt îi avea pe nas. Și deși dragostea nu e un joc, putem spune că dacă ești fericit, l-ai câștigat. Să nu-ți fie frică să alergi după ceea ce te face fericit. Alege pentru tine și bucură-te de ceea ce ai aici, aproape. Poveștile nu sunt făcute să trăiască singure, iar dacă ai găsit bucăți din tine în cineva, oprește-l și povestiți, iar cartea o veți scrie împreuna pentru că nimic nu e mai frumos ca două povești ce se întrepătrund.”

N-aș scrie despre tine povești. Mai degrabă le-aș trăi și le-aș păstra doar pentru noi. Numește-o egoism sau proprietate personală; sau cum vrei tu, dar te-aș ascunde în cele mai secrete locuri ale sufletului meu.

Nu aș construi castele de nisip cu tine. Mai degrabă ne-am plimba nopți la rând pe țărmul din Costinești sau Vamă, iar brațele tale și cerul mi-ar fi singura casă de care aș avea nevoie.  Numește-o singuranță sau împlinire; numește-o cum vrei tu, dar aș străbate la pas kilometri întregi fără să caut altă bucurie mai mare.

Ți-aș scrie acum mai multe rânduri despre o zi senină de vară pe plajă – o zi în rochie albă și converși , pe final de august. Ți-aș scrie despre ziua asta fără rețineri la fel cum am adoptat-o fără voie și am făcut-o să fie a noastră în cele mai dubioase circumstanțe. Ți-aș povesti despre cum o văd prin ochii  mei și cât de mult o aștept, dar cumva nu vreau să grăbesc timpul. Numește-o răbdare cruntă sau dorință; numește-o cum vrei tu, dar aș încetini trecerea zilelor pentru a sta cât mai mult în preajma ta.

Aș scrie despre cum te-am cunoscut; sau nu pentru că ar fi destul de lungă povestea și ar trebui să răscolesc în niște decizii care m-au impulsionat să ajung aici. Piesele de domino au fost așezate cu grijă în trecutul nostru ca două șiruri de evenimente să-și găsească punctul comun. Și așa ne-am găsit și noi, la o răscruce de drumuri, având viziuni diferite și totuși similare pe care nu le-am observat decât după o furtună neanunțată. Numește-o destin sau coincidență; numește-o cum vrei tu, dar cred  că toate se întamplă cu un motiv, iar nouă așa ne-a fost dat chiar dacă a trebuit să fim împinși de la spate să recunoaștem că da, ne iubim.

Și vreau să te țin lângă mine pentru totdeauna. Pentru cum îmi săruți zâmbetul pe care mi-l pui zilnic pe buze. Pentru că îmi ești liniște și nebunie în același timp. Pentru  brațele care m-au apropiat de inima ta. Pentru râsul ăla isteric pe care îl ai uneori. Pentru că îmi vine să te lovesc uneori de drag sau pentru când ești prost. Pentru că suntem doi copii. Pentru că acolo unde ești tu sunt și eu. Pentru viața din ochii tăi. Pentru prea multe cafele cu lapte și prea mulți pași pierduți în noapte. Pentru dimineți ploioase, îmbrățișări lungi, clătite cu Nutella și jucării de pluș.
Îmi ești apus de soare și răsărit de lună. Îmi ești mister, bucurie și încântare.
Te vreau și vreau să-mi fii viață și izvor de energie.

Numește-o dragoste sau pasiune; numește-o cum vrei, dar rămâi în fiecare zi cu un ceas mai mult lângă mine.

Pentru  noi.
Pentru viitor.

 

Scrisori, partea I. De la inceputuri

Publicat pe de
Răspunde

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Povestea jucariilor

Publicat pe de
2

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

O autostrada spre casa

Publicat pe de
Răspunde

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

2019, start!

Publicat pe de
1

2019, bine ai venit! Nu pot spune că te-am așteptat cu sufletul la gură. De ceva vreme conștientizez că trecerea anilor nu mai e o joacă ci o creștere continuă a responsabilităților. Îmi dau seama că timpul se scurge, că pierdem pe măsură ce adunăm amintiri, oameni, lacrimi.  Și e cursul firesc al vieții. Toate sunt trecătoare și toate lasă urme adânci în ceea ce suntem azi sau în ceea ce vom fi mâine, ori peste ani și ani. Pe cât de normal pare, pe atât doare uneori.

Am pornit spre 2019 fără rezoluție de data asta. 2018 m-a învățat să nu mai alerg după răspunsuri. Le-am căutat o perioadă îndelungată ca la final să înțeleg că ceea ce e menit să se întâmple se va întâmpla oricum. A fost un an lung cu suișuri și coborâșuri, dar trăgând linie, observ că tot zgomotul creat n-a fost în zadar. A trebuit să găsesc soluții la probleme care mi-au dat  mari bătăi de cap – chestiuni pe care nu le-am anticipat vreodată. Am vorbit cam mult, am acumulat multă ură. Mi-am exprimat-o.  Poate nu era momentul oportun, dar am făcut-o. Și e cu dus și-ntors toată treaba asta. Dacă nu vorbești, te încarci inutil. Dacă spui ce te frământă, s-ar putea să nu te înțeleagă nimeni. Cumva trebuie să înveți să-ți gestionezi propriile trăiri în așa fel încât să depinzi doar de tine. 2018 mi-a servit pe tavă lecția asta, iar acum voi ști că pentru a nu avea prea multe remușcări trebuie să acționezi de multe ori din instinct, fără să aștept vreo confirmare sau părere din exterior. De-o fi rău, măcar mi l-am făcut cu mâna mea. E teoria lui ”mă descurc eu cumva”.

Despre despărțirea de 2017, v-am vorbit aici. Vă povesteam  despre o posibilă ruptură și despre faptul că îmi doream continuitate în anumite privințe în anul ce avea să vină.  Nu mi-am alungat definitiv temerile, ba chiar uneori le-am alimentat transformându-le în nopți lungi și nedormite. Astfel am reușit să transform 2018 într-o perioadă și mai încărcată emoțional. Oamenii care te vor în viața lor vor găsi întotdeauna calea spre tine, oricât de departe ai fi și indeferent de cât de anevoios e drumul.

”Pe unii îi vei aștepta doar o zi. Pe alții, o viață.

Pentru 2019 nu am planuri. Doar idei. Nesintetizate, fără nume și dată. E timp suficient ca însuși el să decidă ce anume îmi pregătește și când. Eu aștept cuminte și cu sufletul la gură tot ce are de oferit și de luat.

new-years-resolution2

Unde cu noi?

Publicat pe de
1

Nu-mi beau cafeaua cu zahar. În schimb, mi-ar plăcea să o beau cu tine. Târziu, într-o noapte de toamnă, pe o bancă. O să-mi las capul pe umărul tău iar palma mea o va încălzi pe a ta. O să-ți spun că te-am așteptat din prima zi. Din ziua în care ne-am întâlnit fără a ne căuta. Din ziua în care am început să-ți duc dorul. De atunci te-am simțit lângă mine în cele mai întunecate locuri și m-am simțit în siguranță.

Nu te voi întreba niciun de ce pentru că nu caut vreun răspuns. De fapt, nu vreau să te întreb nimic. Vreau să-ți adun nopți la rând toate piesele de puzzle împrăștiate în suflet și să mă chinui zile întregi să îl refac, chiar dacă risc ca puzzle-ul meu să rămână nerezolvat. Nu mă tem de asta. Nu caut să-mi pun gândurile în ordine pentru că sunt tot un haos, însă unul care s-a mai domolit în prezența ta haotică. Și cred că am prins suficient curaj încât să îmi pierd pașii în ritm cu ai tăi.

Încotro? Nu am răspuns. Aș zice oriunde, nu ezit. Oriunde în noaptea adâncă. Încotro nu ne-am gândit că am putea: la un vin roșu în balconul tău înghesuit de gânduri, într-un pat lipsiți de remușcări, întinși pe covor printre perne-la lumina palidă a veiozei de pe noptieră, într-o mașină parcată în miez de noapte pe un drum tăcut. Oriunde ne putem oglindi privirile în stele, oriunde te pot ține de mână. Oriunde unde doar tu știi să mă găsești când mă pierd.

De ce? Nu se întreabă. Se simte în îmbrățișarea de la miezul nopții, în degetele mâinilor împreunate, în tot ce vrei dar nu ai, în tot ce nu am curaj să-ți dau. În zâmbete discrete, în lacrimile pe care le văd în ochii tăi fără ca ele să fie vizibile, în greutatea glasului tău grav și blând. În tot ce ești tu în momentele în care ești vulnerabil, iritat sau fericit. Sau pur și simplu tu.

Pentru ce? Pentru că nu avem suficiente motive pentru a spune nu. Pentru că ne este permis să vrem. Pentru că aproape tot ceea ce e interzis ne tentează. Pentru că poveștile sunt ca oamenii- nu sunt făcute să trăiască singure. Pentru că nu trebuie să ne întrebăm ci să descoperim încercând. Pentru că putem fura cât mai multă viață din noapte.

Frici? Întunericul mi-a dat fiori de mic copil, iar singurătatea la fel, însă prezența ta le spulberă pe amândouă. Restul sunt minore, niciodată accentuate, deloc dăunătoare.

La un ceai sau la o cafea? Cu tine. Ceaiul de tei, cafeaua fără zahar dar cu mult lapte, vinul bată-l vina…

Noapte sau zi?

„Noaptea este jumătate din viață,
Și cea mai frumoasă jumătate cu adevarat.”

Gânduri de balcon

Publicat pe de
3

Facem schimb de haos și-ți urez bun venit într-al meu.

Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon. L-am privit secunde bune lipită cu nasul de geamul care dădea spre el. Recunosc că nu am acționat mereu cum ar fi trebuit. Am avut și încă am o tendință de a fugi din calea acțiunilor (când lucrurile simple în aparență devin complicate pe măsură ce le parcurgi) . Nu m-am maturizat 100%. Și nici nu vreau 100%. Aș pierde o parte din mine, probabil cea mai interesantă. Conștiința mea de altă dată m-ar fi sfătuit să nu fiu fraieră, fapt pentru care am simțit că nu e cazul să mai privesc prin sticlă.

„E târziu” mi-a spus el îngândurat trăgând ultimele fumuri. Mi-am lăsat capul pe umărul lui fără să scot vreun cuvânt din sutele care-mi veneau în minte ( „e frig”, „ia-mă-n brațe”, „e perfect”, „mi-e bine”, … „hai înăuntru”… ).

E nedrept că mă faci să simt așa când nu mai știu căi pentru a-ți spune nu. Mă confrunt cu tine versus mine, iar asta nu e o luptă cinstită din partea ta atât timp cât eu nu am armele necesare, dar nici răspunsurile pregătite. Nu e win-win. Nu e uragan, nu e nici soare ori vreme splendidă la orizont. Sunt anunțate furtuni și crede-mă că în inimă vremea e mai potrivnică decât pe mări și oceane. Și cu toate astea, continui să tragi din țigară.

Mă întreb dacă te pătrund din când în când gândurile mele. Cel puțin privirea ta se joacă cu mine aproape zilnic , iar asta îmi conferă un soi de neliniște alternată de siguranță. E dubios cum noțiunile se bat cap în cap, dar cum sufletul le filtrează și le simte contrar contrariului.

E incitant gândul că te pot avea mai mult dacă las garda jos pentru o clipă, dar reușesc să-mi temperez dorințele. Nu mi-e clară granița între ce simt și ce vreau. Încă am câteva zâmbete întipărite în suflet și nu pot renunța la ele până nu sunt sigură că trebuie să fac asta. Am mai încercat și aproape am reușit de fiecare dată, doar că ceea ce văd cu ochii închiși mă face să cad din nou pe gânduri. Nu vreau să iau decizii doar de dragul de a le lua. Toate la timpul lor. Cândva, ceva se va întâmpla. Nu știu când și nici unde. Dar în momentul acela voi ști că am ales corect. Nu vreau să-ți promit nimic pentru că nu am nicio certitudine. Nu o face nici tu. Nu acum. Când o fi să fie o să fie. Când printr-o întorsătură neașteptată mă voi trezi lângă tine ca să rămân, atunci vei ști că sunt doar a ta. Când timpul o să fie de partea fiecăruia, când furtunile se vor domoli, când… iar dacă va fi să fie ar trebui să știi de pe acum că nu voi fi ca un bambus (dreaptă, rezistentă, puternică, goala pe dinăuntru). Voi fi eu. Iar pe tine te rog să trăiești și să iubești exact așa cum te-ai obișnuit. Te plac când ești tu, așa cum ești tu. Nu mi-e teamă să-ți îmbrățișez toate temerile și freamătul din suflet.

Până atunci mă bucur de modul haotic în care ți-am invadat propriul haos. Am început să-mi odihnesc mintea și sufletul lângă tine. E o stare profundă de calm în zilele în care îți rămân alături. Vin, spun că plec până la miezul nopții, iar la răsărit sunt tot acolo. E liniște când ne bem cafeaua, când te așezi ca un hoț lângă mine și începi să vorbești până te ia somnul, iar eu nu te mai pot alunga chiar dacă pui stăpânire pe jumătate plus un sfert de pat. Vreau să cred că mai avem de capturat multe momente pentru suflet. Spre exemplu, îmi doresc să prind o ploaie cu tine, dar de preferat să fim înăuntru. Afară, riscul de a deveni siropoși e ridicat, iar nouă nu ne place siropul vărsat în public (deși în ploaie, un sărut nevinovat și spontan în stația de autobuz înainte ca el și ea să o ia în direcții diferite nu e de evitat). Și că tot veni vorba de risc, m-ai învățat prost lăsându-mă să te cunosc. Și riscul nu a fost nicidecum la tine deși ai zis că ți-l asumi.

Mi-e greu să mă gândesc la modul în care voi pleca într-o bună zi. Sau poate o vei lua tu las pas înaintea mea. Am învățat de la tine că nicio posibilitate nu e exclusă nicicând, iar că timpul a fost și va rămâne sub semnul probabilității. Cu toate astea nu mi-e teamă să alerg spre tine când am ocazia. Contează cum îmi petrec orele, nu suma lor.

Nu știu. Și nici tu nu ai habar cum ne învârte viața. Aș zice că trebuie să comunicăm mai des(chis). Aș zice să mai bem niște vin cât timp alergăm după răspunsuri, cât timp mai stăm unul lângă celălalt încercând să ne vindecăm reciproc.

Cât mai este timp, aș zice să-mi rămâi.

Acasă la haos.

Publicat pe de
Răspunde

Ziua în care m-ai lăsat să te găsesc a fost ziua în care m-am pierdut eu. Ziua în care m-am pierdut, a fost ziua în care te-am primit în suflet și am început să-mi însușesc fără voie haosul tău.

Îmi face plăcere să port de grijă gândurilor tale, chiar daca m-ai ruga să nu o fac.

„Nu fă asta, e tot un haos”. Diferența între noi doi este că eu nu simt greutatea haosului tău. Tu da pentru că îți aparține și l-ai clădit cu toate sentimentele născute în tine. Tinzi să fii puțin egoist când refuzi să dai și altuia din debandada asta. Ți-am spus oare că sufletul nu e chiar atât de încăpător pentru a-l ocupa chiar cu toate prostiile? Loc pentru iubire când faci? Dar mai ales loc pentru bucuriile tale? Mi-ai dat un free trial din ceea ce pentru tine se rezumă la viață în doi. Mai ții minte? „Abia aștept să mă trezesc ca să fumez cu tine la cafeaua de dimineață”. Nu sunt o persoană matinală decât de forță majoră, dar abia am așteptat să-ți văd fața mototolită de somn la ora 5, în zori de zi. Și că tot veni vorba de asta, ai niște obiceiuri tare ciudate în condițiile în care la 5 te trezești ca să fumezi, sa bei cafea, să mănânci destul de consistent, iar mai apoi să te pui iarăși la somn până spre ora prânzului (în zilele în care îți permiți). Dar am ajuns să-ți „iubesc” ciudățeniile la fel cum tu mi-ai spus că-mi „iubești” stângaciile. M-am bucurat să te văd zâmbind zilnic și să fiu „captivă” în preajma ta, cu toate că trebuie să recunosc, ai și tu fumurile tale, dar nu vreau să crezi că nu te accept așa cum ești. Mă limitez în a-ți spune că prezența ta a devenit vitală, iar uneori mă întreb cât de bine o fi pentru că rău știu sigur că e, iar asta mi-ai spus-o și tu:

„Știu că risc ceva ajungând aici dar nu știu ce. Văd doar părțile bune și încerc să uit că există și unele rele.” Nu mă pot pronunța. Nu știu ce pierdem, dar sunt sigură că putem avea grijă ca alea rele să rămână deoparte, fapt pentru care te voi ruga să nu eziți în a mă căuta. Oricând, la orice oră, așa cum am procedat și eu.

Ți-am admirat fiecare gest îndeaproape, fiecare mișcare a degetelor pe cana de cafea, privirile blânde și furtunoase deopotrivă. Ți-am urmărit pașii spre camera ta în timp ce te pierdeai în întunericul holului. Adormeam în camera de lângă și mă trezeam vorbind cu tine:

„Tu dormi acolo sau ce faci? Vorbește cu mine!”

Și vorbeam până adormeam iar cu vocea ta în urechi, dar mai ales în suflet. Cât timp am petrecut alături de tine nu te-am visat, asta pentru că prezența ta îmi inunda realitatea în fiecare secundă. Chiar și-așa recunosc că eram contrariată de atât de multe gânduri. Îmi dădusei ocazia de a te descoperi așa cum ești, dincolo de ușile fumurii, dincolo de culorile aprinse, dincolo de totalitatea creată prin tine de tine și totuși împotriva ta. Te-am descoperit așa copil, dar matur. Ți-am simțit palmele într-ale mele încercând să-ți promit că va fi bine orice tu credeai că va fi rău. Și mi-ai dăruit siguranța și încrederea că după orice furtună iese soarele pentru că „nu are încotro”. Mi-ai zâmbit pe furiș și m-ai rugat ca nu cumva să-i supărăm pe cei din jur. Prietenia/complicitatea asta trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, intactă. „Să nu uiți asta! Promite că TU te vei menține pe linia de plutire!„. N-am înțeles de ce aproape că ai țipat pronunțând acel tu. Mi-a rămas întipărit gravitatea glasului tău în gânduri.

Revenind, zilele acelea au fost zile cu mult soare. Poate sună a clișeu, dar m-am simțit acasă. Mi-ai zis că așa trebuie să mă simt acolo unde mi-e inima și a fost momentul acela în care am conștientizat că inima mea era la tine. Teoretic vorbind. Și da, eram acasă.

Mi-a fost greu să plec de lângă tine și îmi este și acum deși revin des în haosul tau și a devenit o plăcere nevinovată să-mi încarc bateriile cu energia ta. Îmi place să te vizitez, să bem cafeaua împreună, să fumăm pe balconul înghesuit de gânduri. N-am văzut niciun răsărit împreună, dar avem câteva apusuri la activ și constat cumva că drumurile noastre sunt la linia de start, puțin peste un metru de viață. Vreau să te asigur că nu o să-ți dau drumul, oricât de haotic ai deveni cu trecerea timpului. Orice se poate clarifica. Trebuie doar să bei o cafea, să faci un pas înapoi și să privești înainte.

Eu voi fi acolo, în peisajul tău.

Montaigne russe.

Publicat pe de
Răspunde

„Viaţa e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie să te uiţi inapoi…rişti să te ia amețeala. Trebuie să mergi înainte, înainte, înainte.. fără să-ţi pară rău de ce ai lăsat in urmă, pentru că, dacă a rămas în urmă înseamnă că nu voia să te insoţească în călătoria ta.. doar că ţi-a folosit şi acea bucată de stâncă pe care nu o mai poţi vedea; te-a facut să înţelegi, ţi-a dat elan.” –

Pentru primul avion pe care l-am luat fără a privi în urmă. Pentru că am fugit departe de trecut și l-am făcut să-mi piardă pașii în călătoria către viitor. Am pornit cu teamă, cu un nod în gât, cu „o să renunț curând”. M-am pierdut pe străzile vechi și înguste de pe lângă Bargello, m-am adăpostit de ploaia mai mult decât torențială sub cortina de la Gilli, mi-am lăsat grijile să zboare de pe esplanadă la ora apusului, atunci când paharul cu vin alb și culorile cerului îmi așezau liniște în suflet. Am învățat să pierd trecutul ca să mă pot bucura de prezent. L-am păstrat cât să-mi ofere elanul necesar pentru a stabili momentul ideal în care să mă pot impune în fața lui, fără prea mari regrete. Am știut că trebuia să iau deciziile pe cont propriu. Eram în lupta mea cu sinele împotriva amintirilor grele, a iubirilor neîmplinite, a scrisorilor fără răspuns. Atunci a fost clipa să plec; să-mi las sufletul să-și tragă răsuflarea și să pornesc către viitor.

„Gândeşti instinctiv: cu cât mergi mai departe, cu atât ţi se va părea mai mic şi mai neînsemnat ce ai lăsat în urmă. Dar regulile perspectivei nu se aplică şi când e vorba de dragoste. Poţi să fugi o mie de mile, luni, ani de zile; ajunge să te întorci o clipă, să laşi un singur moment garda jos şi să te laşi învinsă de amintire, ca să-l găseşti acolo, frumos ca întotdeauna, cu ochii adânciţi într-ai tăi, cu mâna lui care încearcă să te reţină, cu barba nerasă de câteva zile care îţi zgârie pielea, cu gura lui care îţi străbate buzele, obrajii – străbate, da – pentru că dragostea are mijloace ciudate de transport” –

Pentru că nu am putut răzbi singură, pentru că pot fugi de trecut, dar nu mă pot feri de iubire. Pentru că el a fost acolo când m-am încăpățânat să-l iau pe nu în brațe și a avut grijă să-mi transforme toate negațiile în da: „Tu nu mă poți alunga din viața ta fără să-ți dorești cu adevărat ca eu să plec.” Îmi spunea el cu blândețe când mă îmbrățișa. Iar eu cedam căci acolo, la pieptul lui îi simțeam inima cum bate în tandem cu a mea. Îi simt lipsa când nu e aici, dar e aproape de sufletul meu, iar asta anulează orice distanță. E despre timp. Îl maximizăm când avem ocazia după care, o perioadă, ne bucurăm de tot ce am acumulat. El acolo, eu aici. Sau invers. Apoi împreună. E ca un montaigne russe. Ești sus, vii-n jos, te dă peste cap. Și nu e despre adrenalină. E despre curajul cu care privești înainte când pici, despre strânsul din dinți când știi că urmează un alt hop, despre amețeala tumultoasă cuprinsă într-o îmbrățișare la finalul cursei. Așa e și iubirea asta. Le am pe toate. Am prins curaj cu F. de mână.

„Timpul fuge repede şi nu te anunţă, nu îţi spune că mai are un pic şi te prinde din urmă, iar apoi te depăşeşte.” –

M-a surprins de multe ori agilitatea timpului. Are noțiunile lui ciudate. Des l-am luat drept cadou – un dar primit ca tu să acumulezi cât de multă viață poți. Alteori e ca un vârtej. Te amețește, te amăgește, așteaptă să răbufnești, să te prinzi de jocul lui și să găsești cumva o cale de ieșire, căci nimic nu e mai rău în viață decât să rămâi prizonier al timpului. Ai de ales: ori te bucuri de el odată cu trecerea lui, ori îl lași să te depășească și să te sece de putere, luându-ți și micile bucurii. Am învățat să absorb energia timpului. Mă asigur că nu îl scap printre degete. E al meu. Mi-l dozez între prezent și viitor și încerc să nu greșesc prea mult. Sunt prea multe greșeli ca să le fac eu pe toate. Am tolba mea cu amintiri, cu erori, cu prieteni, cu întâmplări exclamative, cu întrebări retorice la care meditez alături de sufletele cu care m-am intersectat pe drumul meu către un acolo nedefinit.

Și e un drum lung. Faci față sau nu. Alergi cât poți, iar când ești frânt de oboseală , ține minte că mai poți puțin. Pe final, vă las cu un cântec vechi care spunea:

„Tu știi totul despre ce-i cu această viață, mie însă mi s-a-nchis ușa in față. Si stiu sa descopăr ceea ce nu e și mă pricep la asta mai bine decât tine.”
Și atunci, dă-le naibii de socoteli și de cifre. Știi să spui câtă dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu știi, nu?
Și atunci, dă-o naibii de matematică.
Inventează ceea ce nu există.
Pentru că ceea ce există aparține tuturor .
Dar, dacă reușești să găsești ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Și, dacă cineva vede ceea ce trăiești și tu nu-l lăsa să plece. Oprește-l! Trăiește povestea! Povestește!
Poveștile sunt ca oamenii.
Nu sunt făcute să trăiască singure.
Într-un colț al lumii este cineva care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta.
Uită-te în jur!
Acel cineva nu e așa departe.
E cealaltă jumătate a cărții.
Nu mai pierde timp scriind alte pagini…
Caută-l!
Restul îl veți scrie împreună.
Pentru că nu e nimic mai reușit ca doua povești ce se împletesc.”

Un an de tine.

Publicat pe de
Răspunde

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să mă îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni la momentul acela, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisoril, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

La un moment dat mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele, îmbrățișările, modul în care mă făcea să rămân de fiecare dată când voiam să plec.

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an printre mulți alții cu tine, dar unul diferit. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!

Lost and found.

Publicat pe de
Răspunde

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință sau puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?

2017, la final

Publicat pe de
1

N-a fost mereu bine. Au existat suişuri şi coborâşuri, am pendulat între da şi nu. Am rămas singură şi m-am regăsit acolo unde nu mă așteptam vreodată: în Oldies, la Marty’s, pe malul mării la răsărit de soare, în paginile unei cărți, în gândurile din paharele cu vin, în îmbrățişările din miez de noapte pe scările unui palat; sau acolo unde sufletul s-a simțit împăcat şi a dorit să mai rămână cu o secundă-n plus.

Am cunoscut oameni. Fel de fel de oameni. Unii au plecat cu primul tren, iar alții i-au urmat din cauza unui efect de turmă. Tind să cred că există un soi de selecție al „deşeurilor” în viața fiecăruia. Deşi mulți ți se alătură pe drum, nu toți vor rămâne până la destinația finală. Ceea ce e bine. Uneori doare, dar e în regulă. Nu ai nevoie de momeli, de prieteni de-o zi, nici de cei care par că au ceva de împărțit cu tine când de fapt nu e aşa.

Drumul a fost lung, uneori anevoios. Alteori l-am parcurs în paşi vioi încercând să fac abstracție de orice problemă care probabil mă frământa. Am reușit în egală măsură cu încercările eşuate. N-am contorizat prea multe vânătăi, dar sunt destul de persistente şi dispar mai greu. E destul de incert timpul în ceea ce privește vindecarea sufletului. Mai am de învățat la capitolul ăsta, dar mă mai ajută şi F. Că tot veni vorba de el, doar îi mulțumesc pentru că nu m-a certat atunci când am greșit şi a rămas atunci când trebuia să plece. Drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori. La început m-am speriat, dar am înțeles că are şi destinul legile lui. Începi să înțelegi altfel lucrurile când nu îți mai impui să te limitezi la anumite obiceiuri.

Toată călătoria prin 2017 a culminat cu frământările unei posibile rupturi; o ruptură între dorința de a te apropia de anumiți oameni sau de a-i îndepărta definitiv. Am ales să merg orbește, să cred şi să ofer o încredere nelimitată în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ticluit un plan ce se tot amână. Nu ştiu cum e cu practica „momentului ideal”. Teoretic o cunosc: „it’s always the right time”. În anumite circumstanțe însă, mai greu. Totuși, îndârjirea de a reuși e mare şi nu e loc de dat înapoi. Mai devreme sau mai târziu, toate drumurile se intersectează, iar de data asta nu e o excepție. Nu vreau să ajung să colind oraşe sau străzi cunoscute prefăcându-mă că nu-mi trezesc vreo amintire sau mai multe. Nu vreau să am regretul că am întors capul atunci când l-am văzut pe X venind în direcția mea, dar mai ales, nu vreau să renunț; la asta şi la un amalgam întreg de planuri şi idei schițate în minte. Îmi doresc să rămân cu o continuitate atunci când ceva se întrerupe. Ştiu că înțelesurile se bat cap în cap, dar pot asemăna asta cu o casetă de magnetofon. Când banda s-a terminat, deschizi dispozitivul şi întorci caseta. La fel şi-n viață. Vreau să am parte de o astfel de casetă, iar mulți vor înțelege la ce mă refer.

2017 – fără prea multe regrete, un an care a dat o altă formă existenței mele. Am înțeles că sunt momente în care trebuie să alegi răul cel mai mic; când trebuie să fii responsabil şi să cântăreşti bine opțiunile pe care le ai. De reținut că mereu există şi o a doua.

2018 – sosesc! Cu visuri, idei, planuri şi maturitate.