Facem schimb de haos și-ți urez bun venit într-al meu.

Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon. L-am privit secunde bune lipită cu nasul de geamul care dădea spre el. Recunosc că nu am acționat mereu cum ar fi trebuit. Am avut și încă am o tendință de a fugi din calea acțiunilor (când lucrurile simple în aparență devin complicate pe măsură ce le parcurgi) . Nu m-am maturizat 100%. Și nici nu vreau 100%. Aș pierde o parte din mine, probabil cea mai interesantă. Conștiința mea de altă dată m-ar fi sfătuit să nu fiu fraieră, fapt pentru care am simțit că nu e cazul să mai privesc prin sticlă.

„E târziu” mi-a spus el îngândurat trăgând ultimele fumuri. Mi-am lăsat capul pe umărul lui fără să scot vreun cuvânt din sutele care-mi veneau în minte ( „e frig”, „ia-mă-n brațe”, „e perfect”, „mi-e bine”, … „hai înăuntru”… ).

E nedrept că mă faci să simt așa când nu mai știu căi pentru a-ți spune nu. Mă confrunt cu tine versus mine, iar asta nu e o luptă cinstită din partea ta atât timp cât eu nu am armele necesare, dar nici răspunsurile pregătite. Nu e win-win. Nu e uragan, nu e nici soare ori vreme splendidă la orizont. Sunt anunțate furtuni și crede-mă că în inimă vremea e mai potrivnică decât pe mări și oceane. Și cu toate astea, continui să tragi din țigară.

Mă întreb dacă te pătrund din când în când gândurile mele. Cel puțin privirea ta se joacă cu mine aproape zilnic , iar asta îmi conferă un soi de neliniște alternată de siguranță. E dubios cum noțiunile se bat cap în cap, dar cum sufletul le filtrează și le simte contrar contrariului.

E incitant gândul că te pot avea mai mult dacă las garda jos pentru o clipă, dar reușesc să-mi temperez dorințele. Nu mi-e clară granița între ce simt și ce vreau. Încă am câteva zâmbete întipărite în suflet și nu pot renunța la ele până nu sunt sigură că trebuie să fac asta. Am mai încercat și aproape am reușit de fiecare dată, doar că ceea ce văd cu ochii închiși mă face să cad din nou pe gânduri. Nu vreau să iau decizii doar de dragul de a le lua. Toate la timpul lor. Cândva, ceva se va întâmpla. Nu știu când și nici unde. Dar în momentul acela voi ști că am ales corect. Nu vreau să-ți promit nimic pentru că nu am nicio certitudine. Nu o face nici tu. Nu acum. Când o fi să fie o să fie. Când printr-o întorsătură neașteptată mă voi trezi lângă tine ca să rămân, atunci vei ști că sunt doar a ta. Când timpul o să fie de partea fiecăruia, când furtunile se vor domoli, când… iar dacă va fi să fie ar trebui să știi de pe acum că nu voi fi ca un bambus (dreaptă, rezistentă, puternică, goala pe dinăuntru). Voi fi eu. Iar pe tine te rog să trăiești și să iubești exact așa cum te-ai obișnuit. Te plac când ești tu, așa cum ești tu. Nu mi-e teamă să-ți îmbrățișez toate temerile și freamătul din suflet.

Până atunci mă bucur de modul haotic în care ți-am invadat propriul haos. Am început să-mi odihnesc mintea și sufletul lângă tine. E o stare profundă de calm în zilele în care îți rămân alături. Vin, spun că plec până la miezul nopții, iar la răsărit sunt tot acolo. E liniște când ne bem cafeaua, când te așezi ca un hoț lângă mine și începi să vorbești până te ia somnul, iar eu nu te mai pot alunga chiar dacă pui stăpânire pe jumătate plus un sfert de pat. Vreau să cred că mai avem de capturat multe momente pentru suflet. Spre exemplu, îmi doresc să prind o ploaie cu tine, dar de preferat să fim înăuntru. Afară, riscul de a deveni siropoși e ridicat, iar nouă nu ne place siropul vărsat în public (deși în ploaie, un sărut nevinovat și spontan în stația de autobuz înainte ca el și ea să o ia în direcții diferite nu e de evitat). Și că tot veni vorba de risc, m-ai învățat prost lăsându-mă să te cunosc. Și riscul nu a fost nicidecum la tine deși ai zis că ți-l asumi.

Mi-e greu să mă gândesc la modul în care voi pleca într-o bună zi. Sau poate o vei lua tu las pas înaintea mea. Am învățat de la tine că nicio posibilitate nu e exclusă nicicând, iar că timpul a fost și va rămâne sub semnul probabilității. Cu toate astea nu mi-e teamă să alerg spre tine când am ocazia. Contează cum îmi petrec orele, nu suma lor.

Nu știu. Și nici tu nu ai habar cum ne învârte viața. Aș zice că trebuie să comunicăm mai des(chis). Aș zice să mai bem niște vin cât timp alergăm după răspunsuri, cât timp mai stăm unul lângă celălalt încercând să ne vindecăm reciproc.

Cât mai este timp, aș zice să-mi rămâi.

Nimic nu este întâmplător, iar fiecare întâmplare vine cu un motiv. Mai devreme sau mai târziu, în timp ce îți propui să bei o bere pe malul mării alături de oamenii normali din viața ta, conştientizezi că nu mereu totul va fi roz şi că planurile de azi nu vor fi niciodată în concordanță cu cele de mâine. Inevitabil o să ai obstacole pe care le vei putea depăşi printr-un sfat primit la ceas târziu în noapte sau printr-o îmbrățişare care îți transmite un „țin la tine”, „îmi pasă”. O să ai momente în care alergi prin ploaie supărat, când împarți un spațiu mic numit pat alături de alți doi prieteni încercând să te odihneşti măcar puțin. Te vei bucura de primele raze de la răsărit sau vă veți strânge fără motiv să vedeți un film…

Cercul nostru plăcut vicios numără multe amintiri: în vârf de munte, la poalele lui, pe o plajă din Constanța, printre picturi cu pene şi plimbări tardive la ore neadecvate prin parc. Am strâns lacrimi de bucurie, de tristețe, dar mai ales, am învățat să facem mai puține greşeli şi să nu le mai repetăm pe cele anterioare, iar morala s-a dovedit a fi întotdeauna benefică chiar dacă pe moment a durut „oleacă”.

Şi am priceput că nimic bun nu se poate întâmpla după ora 2 noaptea, că există câte un risc în orice, dar că trebuie să ți-l asumi în condițiile în care nu eşti matur degeaba. Am înțeles importanța unui act de identitate care nu semnifică doar o hârtie cartonată cu care te prezinți în diferite locuri ci şi o prezență obligatorie în buzunarul fiecăruia dintre noi. Am învățat să nu te bucuri înainte de vreme şi că uneori, ce-i prea mult strică (mai ales în cazul în care cineva are aşteptări de la tine).

S-au mai adăugat câteva fotografii şi momente de care ne vom aminti cu siguranță mai clar peste un timp deoarece încă suntem in prag de conştientizare. Ce avem noi reprezintă mai mult decât orice om normal îşi poate dori, iar când ajungi în punctul în care te regăseşti în povestea asta, înseamnă că eşti norocos şi că ai cei mai tari prieteni din univers. Uneori durează ceva până îi găsești, dar şi când se întâmplă asigură-te că împărtășiți acelaşi scop sau că vă leagă aceeaşi dorință şi stare de spirit.
Noi ne-am regăsit cumva, căci nu cred că nu ne-am mai întâlnit până sa ne dăm seama cât de multă viață putem fura împreună. N-a fost întâmplător ci exact de ceea ce avea nevoie fiecare pentru că bucuriile şi emoțiile sunt mai uşor de suportat când ai alături prieteni cu care te vei îmbrățişa şi țopăi la finalul unei reuşite. Pe noi ne bucură lucrurile mărunte care pentru alții nu reprezintă mare chestie.

Iar în astfel de clipe, când ai cu cine să alergi pe ploaie pe la concerte sau să aştepți ore-n şir doar pentru a schimba câteva vorbe cu un suflet cald, trebuie să fii recunoscător şi să zâmbeşti.

Mă chinui de ceva timp să sintetizez o idee destul de simplă. Am încercat să găsesc o definiție conceptului de „om normal” până în momentul în care am constatat că trebuie să pun doar semnul egal între noi şi această sintagmă. Şi „noi” nu reprezintă doar nişte copile care zboară de la un concert la altul când au ocazia. Noi suntem totalitatea gândurilor şi rezultatul unor sfaturi pe care le-am interceptat de-a lungul timpului. Suntem alcătuite dintr-o normalitate departe însă de cotidian sau de sensul de bază al acestui cuvânt. Ne definim prin nebunie şi visuri pe care sperăm ca într-o bună zi să se concretizeze la o bere undeva, posibil prin Centrul Vechi al Bucureştiului sau de ce nu, dincolo de granița cu România.

Mi-au rămas câteva vise de noapte în care făceam un popas pe câmpul cu floarea-soarelui în drum spre mare, când am nimerit la ziua de naştere al unui suflet drag sau când pur şi simplu se întâmpla să comandăm o pizza şi să stăm la poveşti sub clar de lună pe acoperişul unui bloc dintr-o locație necunoscută.

Şi nu ai habar ce te aşteaptă din punctul ăsta de vedere alături de oamenii normali din jurul tău cu care ai făcut un front comun spre împlinirea dorințelor. Visurile şi visele în cazul de față pot deveni realitate când te aştepți mai puțin. Uneori va trebui să luptăm, alteori le vom primi fără să le cerem măcar. Iar dacă uneori mai facem greşeli, o să fim capabile să ne asumăm răspunderea, să nu mai plecăm capul şi să acceptăm morala cu zâmbetul pe buze. La urma urmei de noi depinde 90% din reuşită. Celelalte 10 procente stau împărțite în mod egal între cei doi S. : S-ul principal şi Soarta.

To be continued…

M-am chinuit să păstrez anumite amintiri fără să le împărtășesc cu cei din jur. Le-am păstrat pentru zilele în care voi duce dorul lor şi voi reîncepe să răscolesc adânc după imagini, persoane şi discuții vechi. De-a lungul anilor am mai scăpat de povara unora dintre ele, altele în schimb, au dat buzna de curând şi par a fi mai lucide ca niciodată. Zici că fac parte din prezent, nu din capitole încheiate cu ani în urmă. Sunt colorate viu, deloc prăfuite, cu volum. Simt că vor să se facă auzite, întocmai cum spunea cineva: „Poveştile nu sunt făcute să trăiască singure. Povesteşte-le.”

Şi încet încet sunt cuprinsă de câțiva vapori de parfum. E un miros plăcut de iasomie cu nuanțe lemnoase. Nu sunt suficient de sigură că vreau să îmi aduc aminte unde am simțit adierea asta, la fel cum refuz să cred că un om mai matur decât tine acceptă să te uite din cauza unei nepotriviri de program sau fără să înțeleagă din privirea ta cum ceri de fapt ajutor. Mi-am promis la un moment dat că îți vou scrie şi poate e cazul să o fac acum. Îți mai aduci aminte nopțile la 17 ani în care vorbeam la telefon până dimineața şi adormeam zicând o frază fara sens doar pentru că visam? Îți aduci aminte cum am reacționat la primele întrebări la care ți-am răspuns când ne-am cunoscut prima oara la majoratul acela? Îți aduci aminte sau are vreo importanță faptul că am dat Chișinăul pe Brașov? Sau că visam să îți arăt priveliștea de la etajul 9 ție şi nu altcuiva? A fost ok să par eu scorpia şi tu cel vătămat doar pentru simplul fapt că refuzam să dau curs la ceva ce mi-ar fi provocat mie un rău în primul rând? A fost ok să pleci fără să apuci să auzi deznodământul poveştii? A fost… şi chiar şi după am încercat să dau de tine sau măcar de promisiunea ta de a rămâne prieteni la bine şi la greu, doar că tu ai început să ai alte priorități şi să uiți de cei dragi. Nu ştiu dacă are sens să îți reproșez asta după atâta timp, dar să ştii că amintirile nu se înapoiază cu un bilețel de „adio, rămâi cu bine”. Şi a fost urât să-mi dai tot pachetul înapoi cu scuza că nu îți mai aparțin, iar eu eram aia imatură căreia i-ai zis ca mai are de crescut. Acum nu mai doare decât faptul că trecem unul pe lângă celălalt şi avem impresia că ne ştim de undeva, doar că tu încă îmi porți pică pe o poveste căreia nu îi cunoşti finalul şi nici dedesubturile. Şi nici n-ai să mai dai vreodată nas în nas cu asta. Dar e ok. Tu ai un drum, eu altul și e clar că ele se opun acum pe veci.

Revenind la Chișinău şi la acei ani „petrecăreți” în care amicul Dima era un fel de Wade, îmi aduc aminte de atât de multe clipe încât dacă fac un pas înapoi mă întreb daca oare trebuia sa procedez altfel şi să nu amestec ura cumulată față de o persoană cu îndepărtarea de alți cincizeci de oameni frumoşi care au apărut rând pe rând în viața mea. Unora dintre ei ar trebui să le mulțumesc pentru că au semnat condica, cum se spune, iar pe alții ar trebui să îi contactez şi să le spun că aveau dreptate. Tocmai ce voiam să menționez numele unei persoane folosind doar inițialele, dar mi-am dat seama că cititorii acestui articol probabil s-ar duce cu gândul către altă persoană, fapt pentru care mă limitez în a-i mulțumi pentru serile de vară din cerdac şi poveștilor interminabile. Refuz să cred că m-am dezobişnuit de toate bucuriile sufletești acumulate în perioada aia. Părea totul atât de simplu şi eram lipsită de orice grijă. Nu mi-am dat seama când s-a produs schimbarea. Uneori e suficient să clipeşti şi să pierzi din vedere momentul ăla pe care îl aşteptai cu sufletul la gură. Sau, şi mai rău, să te pierzi chiar pe tine.
De la Chișinău am plecat de fiecare dată cu o valiză de amintiri. Fie că e vorba de un weekend petrecut la Vadul lui Vodă sau de serile de pe deal când se strângea lumea pentru „concertele” unplugged. Se cânta până târziu în noapte, se ciocnea vin de Cricova, iar clinchetele şi voia bună se auzeau până-n vale. Nu aveam semnalul bun la telefon şi nici nu mă aflam în vremurile când lipsa Wi-Fi-ului reprezenta o tragedie. Totul se rezuma la muzică, prieteni, vin şi poveşti de viață. Nici nu simțeai cum trece timpul sau poate că nici nu voiai să treacă. A trebuit să mă îndepărtez la un moment dat de etapa asta. Am lăsat în urmă plimbările prin parcul Ciocana, cafeaua cu lapte de la Muz, Valea Trandafirilor şi interminabilul drum spre „casă” pe Calea Orheiului. Am fost nevoită să fac acest pas ca să nu am remuşcări mai târziu. Şi în general, ca să poți fi împăcat cu tine, trebuie să îți asumi că într-un război pentru pace, cineva tot trebuie să cedeze. N-am să pronunț vreun alt nume şi nici nu voi numi persoana aia responsabilă de pagubele sufletești. El nu ştie cât ştiu eu. Dar îi mulțumesc pentru prieteni şi amintiri. Le voi păstra un timp scurt.

Nu neapărat în ordinea asta, a apărut un alt personaj în viața mea, prezență care m-a făcut să-mi pun sufletul pe hârtie lună de lună. Am scris pagini întregi în speranța că pot să echivalez distanța dintre noi cu emoțiile pe care ajunsesem să le simt datorită lui. Am învățat să ezit, să mă bucur de iluzii de scurtă durată, să înghit în sec la o cuprindere sau să mă prefac că e ok să trecem unul pe lângă celălalt fără să-mi sesizeze prezența. Şi am tot sperat şi m-am luptat cu mine pentru că EL nu ştia că eu asta fac pentru a-l face să înțeleagă ce simt. Nu ştiu cât timp a durat cu exactitate perioada asta. Cu siguranță aş avea prea multe de povestit şi tot nu ar reuşi cineva să priceapă cu adevărat. Fără să vrea, m-a învățat că „e timp pentru toate” ( fără să creadă în spusele lui ), că „orice e posibil dacă vrei” (dar nu şi ce voiam eu) … Deprinsem obiceiul de a-i scrie un mesaj de noapte bună aproape seară de seară. De cele mai multe ori, răspunsul sosea în zori de zi, iar dacă nu-l primeam, urma să zâmbesc fals tot restul zilei. Oarecum mă simțeam confortabil cu „ritualul” acesta. Îl simțeam aproape deşi habar n-aveam cât de departe putea fi. Eram mulțumită că avem amândoi ceva al nostru, fapt care mă făcea să mă simt în elementul meu.
Îmi aduc aminte că stabilisem şi o melodie pentru povestea noastră şi nu în mod întâmplător. Ne-am găsit în Oldies „aleatoriu”. N-am vrut inițial să dau ochii cu el deşi imi doream asta cu tot dinadinsul. Când inima şi-a făcut o doză de curaj, m-am apropiat de el. Nu pot să-mi aduc aminte ce am vorbit, cât am vorbit, nici măcar dacă am spus ceva prostesc. Am fost mulțumită să-i fur câteva îmbrățişări şi zâmbete. Le port şi acum în minte căci în suflet posibil dor. M-am bucurat să-l aud cântând la karaoke şi am ales de comun acord cu mine însămi piesa „Stand by me”. Dacă citeşti postarea asta, să ştii că ne aparține şi nu o poți folosi în alte scopuri sentimentale.
Cred că am reușit să trec destul de uşor peste toată povestea asta. Mai am remuşcări pentru faptul că probabil n-am făcut cât trebuia, dar consider că nu mai încăpea loc de încă un plus de insistență. Ce-i mult strică.

Acum e timpul să mă întorc cu vreo 12 ani în urmă, mai mult sau mai puțin pe vremea când vacanțele de vară se rezumau la dimineți cu zâmbete şi diverse jocuri. Pe vremea aceea aveam o firmă (teoretic vorbind). Era alcătuită din câteva pături înşirate prin curte, două bănci pe post de birouri, un telefon fix stricat cu număr de interior 521. Eram 3: Ioana, Andreea şi eu. Câteodată doar 2: Ioana şi eu. Câteodată alte două: Andreea şi eu. Ne aveam bine toate atunci când nu ne aveam rău. Eram copii şi de multe ori apăreau conflicte din cauză că una era mai rezervată ca alta sau că părinții uneia erau mai stricți decât ai alteia… ori pur şi simplu ne invidiam una pe cealaltă şi comentam aiurea. Au fost şi zile în care certurile se dădeau pe față: „E Andreea la tine? Atunci eu plec acasă”. Sau invers. Era amuzant sau cel puțin acum e. Şi cu toate astea, acum tânjesc după acel timp. Aveam activități care îmi ocupau toată ziua: de dimineață până la prânz scriam sau ne făceam temele de vacanță, iar apoi până la apus aveam de lucru la firma de modă/publicitate/productie tv din curte. La final de zi cam începeam să ne retragem fiecare, nu înainte de a pune la cale ziua următoare. Cam ăsta era ritualul zilnic. În weekend-uri Ioana pleca acasă şi nu prea ne vedeam. Pe Andreea în schimb, o aveam la o aruncătură de băț şi nu rămâneam niciodată singură. Am strâns multe amintiri împreună şi foarte puține poze (vreo 2-3 de la o zi de naștere sau Paşte… sau ambele) doar cu Andreea.

Timpul a trecut în zbor. Am petrecut aşa câteva veri şi niciodată nu am tânjit după mai mult. La un moment dat, a intervenit o ruptură între noi sau pur şi simplu ne-am maturizat. Am mai auzit-o pe Andreea strigându-mă la poartă pentru ultima oară cred că înainte să intru la liceu, iar atunci pentru a-mi cere un caiet sau o carte. Ne-am pierdut. Cu Ioana nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o îndepărtare bruscă. N-am mai ținut legătura decât prin like-uri pe facebook. Oarecum regret şi o zic cu lacrimi în ochi. În caz că citiți aceste rânduri cumva, mi-e dor de voi…

E ciudat cum ai universul într-o mână când ești copil şi îți permiți să îl învârți pe degete, dar după, cu cât creşti, cu atât devii incapabil şi stângaci şi devine prea imatur să te mai joci apoi. Îl scapi, de multe ori nu te mai uiți în urmă şi mergi pe drumul tău. E trist, dar e firesc să te desprinzi de copilărie. Important e s-o porți în suflet şi să nu o uiți. Eu n-am s-o fac şi nici nu pot.

Fără să păstrez vreo ordine cronologică în fluxul amintirilor, după ce m-am plimbat de la o poveste la alta, ajung în punctul în care mă regăsesc cu un alt eu. De data asta nu scriu decât pentru mine şi pentru că din când în când simt nevoia de a purta un dialog cu Wade. Am avut clipe de regasire cu el în cele mai neaşteptate împrejurări. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva îmi citeşte gândurile (am înțeles peste ani că asta era menirea lui).
Era o după-amiază ploioasă de iulie, friguroasă, cu tunete undeva în fundal. Stăteam la birou încercând să scriu câteva rânduri dintr-un articol anterior. La un moment dat, dă buzna în cameră, enervat peste măsură de starea mea de spirit puțin acidă.

„Îți faci bagajul şi te pregătești. Pleci mâine cu trenul de 10.45.”

Şi m-am bucurat pentru prima oară că am fost împinsă de la spate să-mi iau tălpăşița. Aveam nevoie de o escapadă. Urma să fie ultima vacanță în care mai urcam la balconul etajului 9 de pe Bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu. Revin des la amintirea asta pentru că inevitabil nu cred că mă pot despărți vreodata de ea. Am prins atâtea apusuri de soare printre nori şi vârf de munte încât mi-am agățat toate speranțele şi bucuriile copilăriei mele acolo, în spațiul acela limitat, dar totuși infinit prin ochii mei. Şi nu ai cum să uiți un colț de paradis când devine intangibil. Wade a încercat să facă mai uşoară trecerea de la copilărie la maturitate. Nu m-a certat niciodată şi m-a lăsat să greşesc ori de câte ori am dorit, suportând bineînțeles obligatoriul „ți-am spus eu!” (uneori mai insuportabil decât o morală). Dar făcând un pas în față şi privind spre trecut, constat că el a avut întotdeauna dreptate şi că aş face bine să-mi ascult mai mult conștiința de acum înainte.

Mergând mai departe pe calea care m-a adus în prezent, undeva, la un moment dat şi-a făcut apariția Alexandra cu care am împărțit bune şi rele. Anii s-au scurs rapid şi am adunat 2735 de zile, de amintiri mult prea multe ca să le înşir. Recunosc că uneori am greşit şi continui să o fac probabil, dar conflictele se sting repede. Am în minte câteva fotografii făcute la cursele de raliu din Sibiu, alte câteva prin Oldies şi Imperium, plus încă o mie pierdute în timp şi spațiu. Am păstrat pe lângă imagini prăfuite deja, idei şi planuri de viitor. Nu ştiu ce va urma, dar vreau să rămână în preajmă inclusiv la pensie. N-am ce să îi reproșez deşi am mai făcut asta până acum fără să vreau. La fel şi ea cumva. Mi-e colega de pozne, de apartament, de călătorie, de zâmbete şi de tinerețe.

Am început să scriu aceste rânduri făcând referire la persoanele din trecut, am adăugat câte puțin din prezent şi ar trebui să mă raportez oarecum şi la viitor.

La capitolul acesta o să îl includ pe F. şi tot ce ține de dorința pe care mi-am pus-o în momentul în care am lansat pentru prima oara un lampion de la malul mării. Sper că acel gând mic a ajuns acolo unde trebuie şi ca nu s-a pierdut în largul cerului senin. Ştiu că dacă ar fi să mulțumesc pentru curaj şi stabilitate emoțională, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui F. pentru toata maturitatea pe care am dobândit-o de când a apărut în viața mea. Nici Wade nu s-a încumetat să domolească un temperament aprins. F. nici măcar n-a încercat să mă schimbe. Habar n-am dacă şi-a dorit asta vreun pic. Mi-a „furat” toată negativitatea şi mi-a pus o doză mai mare de fericire fără să-mi ceară nimic la schimb. Mi-am dat seama de tot în clipa în care am simțit că l-aş putea pierde, în clipa în care nici măcar tipul căruia i-am scris romanul, nu mai provoca durere în sufletul meu. Atunci mi-am restabilit ordinea priorităților şi am ajuns să delimitez clar persoanele cărora le mulțumesc că au trecut prin viața mea de cele care vor rămâne pentru totdeauna lângă mine.

Și uite așa, după ce am făcut o recapitulare printre persoane și amintiri, e timpul să zâmbesc și să mă pun la somn cu conștiința împăcată.

More to come! 😇